Etichete

, , , , , ,

palmieriFranco Palmieri s-a născut în 1955 la Forlì. Evoluţia sa profesională e legată de lumea artistică, unde lucrează ca actor şi regizor. După facultatea absolvită la Bologna în domeniul istoriei dramatice, are numeroase colaborări cu teatre din Bologna, Milano şi Florenţa, semnează regia unor spectacole la New York, Madrid, Paris şi Malaga, realizează proiecte educative în România, Israel, Armenia şi Statele Unite.

(Re)descoperirea lui Dante e întîmplătoare şi este relatată cu toată naturaleţea în noua sa carte Incantati dalla Commedia. Omul s-a aşezat într-o după-masă de toamnă pe o terasă din New York să ceară o cafea; o americancă l-a auzit şi l-a întrebat dacă nu cumva e italian. Cînd el a confirmat, doamna a scos din poşetă o ediţie de buzunar a Divinei Comedii şi l-a rugat să-i citească nişte versuri. Întîmplător cartea s-a deschis la faimosul episod al lui Ulise, care cutreieră mările şi oceanele pînă îşi pierde viaţa.

O idee interesantă se naşte uneori din nimic. Lui Palmieri i-a trecut prin minte astfel să organizeze o serie de recitaluri, care să aducă în străzi şi pieţe sunetul poeziei danteşti. De la cei 100 de recitatori care s-au manifestat în centrul Florenţei, la 9 mai 2006, s-a ajuns cu trecerea timpului la 1265 de recitatori în ziua de 19 mai 2012. (Fireşte că şi cifrele îşi au simbolistica proprie, de la numărul cînturilor poemului, pînă la anul naşterii poetului.) Interpreţii cei mai neobişnuiţi se opresc în faţa trecătorilor şi – potrivit ritualului stabilit – declamă terţinele Divinei Comedii. Nu contează identitatea lor, de multe ori definită doar prin prenume: Raffaella, Maria Vittoria, Massimo, Luigi, Anna, Patrizia. Li se alătură muncitorul Luciano Melisi, un copil, profesorul de fizică Riccardo Pratesi, farmacista Valeria Ghinassi, primarul Florenţei, un pensionar de 80 de ani, cardinalul Antonelli şi cantautorul Lucio Dalla. Frumuseţea poeziei anulează diferenţele sociale, îi unifică pe spectatori. Tulburarea e la fel de mare şi printre deţinuţii multinaţionali de la închisorile Prato şi Sollicciano care, pentru a-l recita pe Dante, încearcă să traducă primul cînt al Purgatoriului în opt limbi şi cinci dialecte diferite (printre care chineza, româna şi calabreza). Cristina Acidini, custodele Polului Muzeal Florentin, povesteşte cum a citit gîtuită de emoţie în telecamere, avînd în stînga sa Madonna di Santa Trinità a lui Cimabue şi în spatele său Madonna di Ognisanti a lui Giotto, pasajul celebru în care Dante îşi îndeamnă cititorii la umilinţă creştină, întrucît trecerea timpului sugrumă orice faimă:

“Credette Cimabue ne la pittura
tener lo campo, e ora ha Giotto il grido,
sì che la fama di colui è scura.”

Din experienţa exaltantă a recitărilor publice a rezultat în cîţiva ani “această cărţulie care este caietul de scenă din culise”, proiectînd flash-uri peste emoţiile unora sau peste entuziasmul altora, în timp ce ploaia cădea fără a reuşi să întrerupă happening-ul. Palmieri recunoaşte sincer că el nu e un cercetător înverşunat şi nici un exeget dantesc. Dar îl interesează pulsul străzii, are intuiţia spectacolului teatral şi multă iubire în suflet pentru cel mai mare poet italian. Numeroasele versuri citate în cartea sa ni-l readuc pe Dante mai aproape, ne ajută să-i înţelegem gîndurile şi sentimentele.

Trubadurii italieni de azi – fie că e vorba de-un actor comic, de-un profesor patetic sau de-un regizor dedicat – menţin viu fenomenul artistic, prin comunicarea lui directă către spectatori. Pe lîngă filonul cu înţelesuri adînci al studiilor academice, această direcţie populară de exploatare a Divinei Comedii trebuie cunoscută şi apreciată la adevărata ei valoare.

Anunțuri