Etichete

, , , , , ,

Una dintre exigenţele meseriei – pe care orice profesor cu intuiţie şi destoinicie o stăpîneşte – este să nu te laşi absorbit de figura unui singur elev, de-a lungul orei. Trebuie păstrat echilibrul în abordarea grupului, astfel încît fiecare să aibă impresia că i te adresezi lui, personal, că răspunzi la o anumită problemă specifică a sa, şi totuşi să menţii echidistanţa faţă de fiecare dintre ascultători. Tratamentul egal şi nediscriminatoriu e nu doar o obligaţie socială, ci se află la temelia oricărui act de învăţare publică. Fără aşa ceva nu se instituie minima bază psihologică de comunicare colectivă.

Dacă izbuteşti să împaci, în act, această mică tensiune afectivă, un alt paradox nu va întîrzia să apară. Direcţia cuvintelor magistrului se repercutează în sufletul discipolului, putînd căpăta noi valenţe şi sensuri de interpretare, cu totul nebănuite de omul de la catedră. O întîmplare descrisă în Confesiunile Sfîntului Augustin ilustrează detaliile unui asemenea fenomen fertil.

augustin“Într-o zi, pe cînd şedeam la locul meu obişnuit, cu elevii aşezaţi înaintea mea, Alypius a intrat în clasă, m-a salutat, s-a aşezat şi a început să asculte cu atenţie un text pe care trebuia să îl explic. Mi s-a părut atunci potrivit să fac o comparaţie cu jocurile de la circ, pentru ca tot ce voiam eu să fie priceput să apară elevilor mai plăcut şi mai limpede şi, totodată, să arunc o ironie muşcătoare la adresa acelora înrobiţi de o asemenea nebunie. Dar tu ştii, Dumnezeul meu, că în acel moment nu aveam în gînd să-l vindec pe Alypius de o astfel de pacoste. El însă a pus la inimă cuvintele mele, crezînd că au fost rostite special pentru el; ceea ce altcineva ar fi luat drept pretext ca să se înfurie împotriva mea, acest tînăr cinstit l-a socotit un bun prilej ca să se înfurie împotriva lui însuşi şi să mă iubească pe mine cu şi mai multă ardoare.

Odinioară tu însuţi ai spus şi ai înscris în Sfintele tale Scripturi aceste cuvinte: Dojeneşte pe înţelept şi el te va iubi. Eu nu îl dojenisem, dar tu, Doamne, care te foloseşti de noi toţi, fie că o ştim, fie că nu, potrivit unui plan al tău pe care doar tu îl cunoşti – iar acest plan este întotdeauna drept –, tu ai făcut din inima şi din limba mea cărbuni aprinşi prin care să arzi putreziciunea dintr-o minte care promitea atît de mult, şi prin aceasta să o însănătoşeşti. (…) Într-adevăr, după ce mi-a ascultat cuvintele, Alypius a sărit singur afară din prăpastia atît de adîncă în care de bunăvoie se scufundase şi în care se lăsase orbit cu o uluitoare plăcere. Printr-o viguroasă înfrînare el şi-a scuturat sufletul, curăţindu-l de toate murdăriile circului, de care nu şi-a mai apropiat niciodată paşii.”

Anunțuri