Etichete

, , , , , , , ,

sirbu“Eu l-am văzut pe Blaga plîngînd. Fără lacrimi, fără cuvinte, rezemat de contrafortul bisericii reformate. ‘Toţi mă vor uita, opera mea va pieri, voi muri, singur, ca un cîine!’ – îmi spunea în ziua de 28 aprilie 1956, ultima oară cînd l-am văzut. Îl visez, nu, nu pierd nici o ocazie de a-l evoca, este Zeul protector al singurătăţii mele. Nu este uşor să mi-l închipui, singur, cu toţi studenţii săi plecaţi foarte departe, cu doctorul Iubu, dispărut fără urmă, cu Dorli, căsătorită în Bucureşti, cu şeful catedrei de materialism dialectic… Şi, în librării, cu romanul acesta [Pe muche de cuţit], care îi murdărea satul şi memoria casei sale părinteşti. Fiindcă nu era vorba de un atac la adresa persoanei sale, ci la Fiinţa sa. La spaţiul fiinţei sale spirituale…”

Această scenă emoţionantă are valoare testamentară, căci evocarea lui Ion D. Sîrbu a fost făcută cu puţin înainte ca el însuşi să dispară. E mesajul său cu limbă de moarte. În obiceiul istoriei literare stă să amintească imagini ale marilor creatori în ipostaze glorioase, de luptă împotriva lumii troglodite. Idealizarea artistului umple de vigoare opera. Dar e o falsificare. Privirea onestă, ce reliefează momentele de şovăială, ni-l apropie mai mult de suflet. Omul din adîncul poetului e mai important decît eroul de la suprafaţă. Lacrimile sînt mai sincere decît zîmbetul.

Anunțuri