Credinţă şi raţiune

Etichete

credinta, iubire, Joachim Gauck, meditatie, pastor, ratiune, retorica, spirit critic

Joachim Gauck a fost un pastor luteran care mai apoi, timp de zece ani, a condus instituţia ce-a deconspirat arhivele poliţiei secrete germane Stasi, înainte de-a deveni, el însuşi, preşedintele Germaniei. Cartea sa, recent tradusă la Ed. Curtea Veche, Iarnă-n vară, Primăvară-n toamnă. Amintiri, îi trasează parcursul biografic straniu, compus din succesiunea celor trei etape aparent ireconciliabile: activismul religios, implicarea civică şi consacrarea politică.

Multe lucruri ar fi de subliniat în evantaiul unui asemenea destin neobişnuit. Mă opresc, în această însemnare, doar la o meditaţie a tînărului Gauck, abia ieşit de pe băncile şcolii şi preocupat să-şi exercite cu abnegaţie vocaţia sacerdotală. Are astfel prilejul să constate că discursurile “şlefuite”, bombastice, retorice, din înălţimea amvonului, pot unge sufletul predicatorului, dar riscă să rămînă fără efect în faţa publicului de provincie, compus eventual din două bătrîne analfabete, un beţivan, un fierar şi soţia pastorului. E nevoie de vorbe simple, directe, pentru a te adresa oamenilor de toate zilele.

În aceeaşi măsură, constată surprinzător prelatul, spiritul critic împins la exces nu numai că blochează legătura afectivă cu enoriaşii, ci periclitează însăşi devoţiunea. Cele două, credinţa şi raţiunea, se cuvine să se completeze, să coexiste, nicidecum să-şi dispute supremaţia. “Adevărul pe care l-am cunoscut prin întîlnirea cu astfel de oameni a fost un adevăr relaţional care-l depăşea pe cel faptic. Am învăţat că gîndirea critică nu-i cel mai important lucru, nu este adevărul ultim din viaţa mea. Se poate ca gîndirea critică să nu se mulţumească cu asta, dar ea este adesea inferioară forţei care izvorăşte din credinţă şi iubire, pentru că gîndirea critică face calcule, pe cînd credinţa creează încredere în existenţă. Acel Credo quia absurdum, această mărturisire aparent absurdă: ‘Cred, pentru că este lipsit de raţiune’ nu mai este, în cazul acesta, un argument împotriva credinţei, ci descrie o realitate mai complexă decît o imagine a lumii determinată de logică. Credinţa, deci, nu se mai luptă cu raţiunea, ci există alături de aceasta.”

Publicitate