Etichete

, , , , , , ,

Umberto Eco: Aşa cum a observat De Mauro, cînd Dante începe să scrie Divina Comedie, lexicul de bază al limbii italiene e constituit în raport de şaizeci la sută, iar la sfîrşitul secolului e practic complet, nouăzeci la sută. Ceea ce înseamnă că din cele vreo două mii de cuvinte care ne sînt indispensabile pentru a vorbi în italiană şi pentru a ne face înţeleşi, cel puţin o mie opt sute există deja la Dante.

umberto_ecoAcest fenomen trebuie fireşte menţionat ca unul dintre semnele negative privind dezvoltarea Italiei ca naţiune: de fapt, dacă limba italiană ar fi fost vorbită, încă de la începuturi, de întregul popor, negustori, meşteşugari, judecători şi militari, ţărani şi rege, ea s-ar fi transformat aşa cum s-au schimbat franceza şi engleza, încît în ziua de azi un francez sau un englez, citindu-i pe autorii săi din epoca lui Dante nu pricepe prea multe, de parc-ar fi vorba despre o altă limbă. În schimb, dacă citeşte: “Pe cînd e omu-n miezul vieţii lui / m-aflam într-o pădure-ntunecată”(1), orice vorbitor de italiană înţelege încă foarte bine douăsprezece cuvinte din treisprezece (şi cel mult un analfabet nu va şti ce înseamnă “pădure”).

Poate faptul că vorbim încă italiana ca-n Trecento nu e un semn bun, dar îl avem drept consolare pe Benigni, care ni-l poate citi pe Dante, fiindcă Dante e actual din punct de vedere lingvistic. Şi pe urmă el face astfel încît din ton, din emfază, din patimă (ca să nu mai vorbim despre comentariile cu care îşi precedă recitările) să se priceapă şi termenii cei mai învechiţi, sau construcţiile sintactice prea îndrăzneţe, sau măcar să se intuiască înţelesul global al unei terţine, dar cred că nici Laurence Olivier n-ar fi fost în stare să-l facă mai limpede în faţa compatrioţilor săi pe Chaucer (care e totuşi cu trei sferturi de secol mai modern decît Dante).

Al doilea aspect al preluării lui Dante de către Benigni: îl recită cu accent toscan. Adică face tocmai ceea ce făceau contemporanii lui Dante şi ceea ce Dante voia ca ei să facă, dacă s-ar fi priceput la aşa ceva. Şi într-adevăr, iată din cele Trei sute de snoave ale lui Sacchetti nuvela 14, unde se spune că, trecînd Dante cu treburi pe la Porta San Pietro, vede – şi încă mai rău, aude – pe un fierar care

“în timp ce bătea un fier pe nicovală, cînta stihuri de-ale lui, ca orice cîntec, dar îi pocea versurile în aşa hal, ciuntind ici, cîrpăcind colo, încît Dante socoti că-i aducea mare ocară. Fără să spună o vorbă, intră în fierărie, unde erau tot felul de unelte cu care meşterul îşi făcea meseria. Dante apucă ciocanul şi-l zvîrli în drum, apucă cleştele şi-l zvîrli în drum, apucă balanţa şi-o zvîrli în drum, şi făcu aşa cu mai multe scule. Fierarul se întoarse furios la el: Ce dracu faci? te-ai smintit? Dante zise: – Dar tu ce faci? – Eu îmi fac meseria, răspunse fierarul, şi dumneata îmi strici sculele, azvîrlindu-le în stradă. Dante îi spuse: – Dacă vrei să nu stric lucrurile tale, nu le strica nici tu pe-ale mele. – Păi ce-ţi stric eu? întrebă fierarul. – Tu cînţi după cartea mea şi nu spui cuvintele aşa cum le-am scris; eu n-am altă meserie, iar tu mi-o strici. Neştiind ce să zică, fierarul îşi adună burzuluit lucrurile şi se întoarse la munca lui; iar dacă-i mai veni poftă să cînte, a cîntat din legendele lui Tristan şi Lancelot, lăsîndu-l încolo pe Dante”(2).

În ce priveşte nuvela 15, avem aproape aceeaşi situaţie: Dante aude un catîrgiu care (de nu cumva e incorect politic s-o spunem) se află încă mai prejos, cultural vorbind, faţă de fierar, care pe-atunci trecea drept meşteşugar de calitate, iar acest catîrgiu

“umbla în urma catîrilor, cîntînd cartea lui Dante, şi după ce cînta o bucată, izbea catîrul zicînd: diii, măi! Întîlnindu-l Dante pe acesta, îi trase o lovitură zdravănă cu brasarda peste spate, zicînd: vezi că «diii, măi» nu-i de la mine. Ăla nu pricepu nici cine e Dante, nici de ce l-a lovit; însă izbind mai tare catîrii, zise din nou: diii, măi, diii. După ce se îndepărtă puţin, se întoarse spre Dante scoţînd limba şi dîndu-i cu tifla: Na, bre! Dante, văzîndu-l, spuse: Eu n-aş da o tiflă de-a mea pe o sută de-ale tale. Vai, ce vorbe pline de filosofie! fiindcă mulţi ar fi dat fuga după catîrgiu, ori ar fi urlat la el, zvîrlind cu pietre; dar înţeleptul poet îl năuci de cap, mai căpătînd şi laude din partea celor ce auziră aşa cuvinte pricepute, zvîrlite după un om de nimic precum catîrgiul”.

Cele două episoade ne spun întîi de toate că (aşa cum se păstrează foarte multe manuscrise ale Divinei Comedii din acea epocă – deşi originalul s-a pierdut – şi chiar mai numeroase decît ale altor autori) opera era, am zice azi, un best seller încă de la începuturi, un best seller popular, fiindcă o cîntau, deşi cu mare nepricepere, oameni care fireşte că n-au citit-o, ci au auzit-o pe buzele vreunui interpret mai acătării. Aşadar, cînd Benigni umblă prin pieţe să-l povestească pe Dante, face exact ce făceau şi contemporanii aceluia.

La fel s-a întîmplat mult timp cu atîtea cărţi de succes, încă din secolul al XIX-lea, cînd făceau furori Misterele Parisului de Sue, sau Contele de Monte-Cristo, de Dumas: deşi exista deja o industrie culturală dezvoltată şi romanele apăreau în foileton prin ziare, totuşi cei mai mulţi curioşi nu le puteau citi şi se strîngeau seara prin curte sau pe stradă, să-l asculte pe intelectualul de serviciu, vreun portar sau vreun negustor care ştia adunarea şi scăderea, tot aşa cum azi ne aşezăm în faţa televizorului să-l ascultăm pe Benigni.

Există aşadar o legătură între lecturile lui Benigni şi destinul eminamente oral al literaturii şi, întîi de toate, al poeziei; astfel încît nu trebuie să ne tulbure, cum poate i-a tulburat pe unii, că tocmai un actor comic se ocupă de Dante. Poezia recitată era, din cele mai vechi timpuri, meseria aezilor, şi nu m-aş mira dacă aceia care îl recitau pe Homer la începuturi (sau aceia care au contribuit, recitîndu-l, la crearea mitului lui Homer), după ce povesteau despre Troia sau Ogygia(3), se apucau să înghită flăcări, ori măcar să scîrţîie din scripcă, pentru a încheia plăcut petrecerea şi a umbla roată cu farfurioara la pomană.

E o eroare modernă să ne închipuim că poezia e un lucru pentru intelectualii rafinaţi: ea e cea mai populară dintre arte şi s-a născut pentru a fi recitată cu voce tare şi învăţată pe de rost, altfel spuneţi-mi de ce-ar fi inclus artificii mnemotehnice cum sînt piciorul, metrul şi rima.

În legătură cu asta, trebuie spus că Benigni îi recită bine pe poeţi, fiindcă nu păcătuieşte de viciul multor actori, adică nu elimină acele enjambements, ci dimpotrivă, ne ajută să le auzim. După cum se ştie, avem enjambement atunci cînd sfîrşitul unui vers nu coincide cu sfîrşitul unei fraze, iar fraza continuă în versul următor. Un exemplu tipic, versurile din Infinitul lui Leopardi:

“Cum stau şi-n larg privesc, nemărginite
spaţii peste hotarul lui, şi-imense
tăceri, şi-o pace infinit adîncă…”
(4)

Acum, secretul poeziei este că ar trebui citită ca nişte rime din Arici Pogonici: “Aici începe aventura [pauză] domnului Bonaventura”. Aşadar, măcar teoretic: “Cum stau şi-n larg privesc, nemărginite [pauză] spaţii peste hotarul lui, şi-imense [pauză] tăceri, şi-o pace infinit adîncă”. Dar dacă poetul a folosit un enjambement, n-a făcut-o întîmplător şi prin urmare, dacă oricum trebuie să semnalăm întreruperea versului, trebuie de asemeni să transmitem că fraza continuă în versul următor. E o luptă între semnificant şi semnificat, între substanţa ritmică şi sens. Actorul prost se gîndeşte doar la sens şi recită aşa:

“Cum stau şi-n larg privesc, [pauză]
nemărginite spaţii peste hotarul lui, [pauză]
şi-imense tăceri, [pauză]
şi-o pace infinit adîncă…”

Iar pentru a da un exemplu dantesc, iată două versuri:

“…pe-al mării sterp întins, numai c-o mînă
de soţi ce-apoi cu mine-au fost mereu”
(Infern, XXVI)(5).

Unde actorul prost va recita fireşte:

“…pe-al mării sterp întins,
numai c-o mînă de soţi
ce-apoi cu mine-au fost mereu…”

Actorul bun, în schimb, va face o pauză la sfîrşitul versului, dar mai scurtă ca de obicei, să facă simţită şi ruptura ritmică, şi continuitatea semantică. O artă grea, în care Benigni excelează.

Şi de ce nu se lasă prins în capcana sensului prozastic? Fiindcă, dincolo de faptul că este actor, Benigni e un intelectual rafinat; chiar dacă apare pe scenă ţopăind ca un clovn, el este – şi era chiar înainte de aventurile sale danteşti – un om cu excelente lecturi şi un literat cu gusturi selecte, în stare uneori să te surprindă şi pe tine, care îl cunoşti perfect, cînd scapi la o adică, în paranteză, numele vreunui autor minor, şi constaţi că Benigni l-a citit deja, poate chiar în original. Drept care aceste Lecturae Dantis reprezintă, din partea lui, şi manifestarea unei vocaţii didactice, de vesel profesorat, pe care de multă vreme o chibzuia (poate pentru a justifica toate acele diplome honoris causae care îi cad în cap, de parcă ar fi vreun cantautor ca atîţia alţii).

Miracolul, la care poate că nici el nu mai spera, este că l-au urmat mulţimile, “şi-atîte-au fost că roiurile-n zbor / întrec la şah de mii de ori dublarea!”(6). Ceea ce li se întîmplă doar profeţilor. E mai bine să se oprească, altfel într-o zi sau alta îi va trece prin minte să înmulţească pîinile şi peştii. Iar lui, se ştie, nu-i plac cei ce se travestesc în “alesul Domnului”.

Mai bine să ne închipuim un film în care Roberto Benigni nu numai că reface călătoria Învăţătorului său, cerc după cerc şi cer după cer, ci îi întîlneşte pe fierar şi/sau pe catîrgiu. Pe Virgiliu aş putea să-l interpretez eu, sau Cerami(7), mă rog, vreun prieten; pentru Beatrice ştiu deja la cine anume se gîndeşte Benigni; pentru damnaţi… e-hei, pentru damnaţi o să ne hotărîm doar pe cine lăsăm deoparte. Prea-fericiţii va trebui probabil să-i construim din efecte electronice, holografii şi realităţi virtuale. Fierarul şi/sau catîrgiul ar putea fi interpretaţi, ce ştiu eu, de vreun decan, vreun profesor universitar, vreun critic militant, sau unul din acei actori care nu ştiu cum să rezolve un enjambement. Dar pe Dante ar putea să-l interpreteze doar Benigni, în ţinuta regulamentară de Poet al Naţiei, inclusiv mantaua şi cununa de lauri: are oricum accentul ăla de toscan afurisit, profilul scheletic, năravul cu hachiţe şi iubirea pentru versurile lui – pe care le ştie recita bine. Aşa cum trebuie, fără “diii, măi!”.

Am deja titlul, Viaţa de apoi e frumoasă(8).

Note:
1) Traducere de George Coşbuc, în vol. Dante, Divina Comedie, ediţie îngrijită şi comentată de Ramiro Ortiz, Iaşi, Ed. Polirom, 2000, p. 67 (în original: “Nel mezzo del cammin di nostra vita / mi ritrovai per una selva oscura”).
2) Trad. de Oana Busuioceanu, în vol. O sută de snoave de Franco Sacchetti, cetăţean al Florenţei, Bucureşti, Ed. Univers, 1972, p. 139.
3) Insulă pe care ar fi trăit nimfa Calypso şi unde ar fi naufragiat Ulise (azi – insula Gozo din arhipelagul Malta).
4) Trad. de Eta Boeriu, în vol. Giacomo Leopardi, Cînturi, Cluj, Ed. Dacia, 1981, p. 135 (în original: “Ma sedendo e mirando, interminati / spazi di là da quella, e sovrumani / silenzi, e profondissima quiete…”).
5) Trad. de G. Coşbuc, ed. cit., p. 226 (în original: “sol con un legno e con quella compagna / picciola da la qual non fui diserto…”).
6) Trad. de G. Coşbuc, ed. cit., p. 695 (în original: “ed eran tante, che ‘l numero loro / più che ‘l doppiar de li scacchi s’inmilla”, Parad. XXVIII, 92-93).
7) Vincenzo Cerami, 1940-2013, scriitor, dramaturg şi celebru scenarist italian; a realizat diverse filme în colaborare cu Benigni (Il piccolo diavolo, Johnny Stecchino, Il mostro, La vita è bella, Pinocchio şi La tigre e la neve).
8) În original: L’altra vita è bella.

Anunțuri