O şedinţă de cenzură comunistă

Etichete

cenzura, comunism, Daniel Cristea-Enache, memorii, Miron Radu Paraschivescu, Nicolae Moraru, Paul Cornea, Polirom, Titu Maiorescu

Memoriile publicate recent de profesorul Paul Cornea, ajuns la vîrsta rotundă de 90 ani, se citesc cu mare interes şi folos. Structura lor e poate ceva mai neobişnuită, căci prezintă trecutul sub o aparenţă dialogată. Tînărul Daniel Cristea-Enache ridică mingile la fileu, stabilind succesivele teme ale discuţiei, iar apoi memorialistul se năpusteşte pe cîmpul de reflecţie. Spirit analitic scrupulos, protagonistul dublează prezentarea faptelor de însemnările sale detaliate asupra cutelor adiacente: ponderea socială a actorilor, semnificaţiile de culise ale întîmplărilor, repercusiunile asupra carierei sale personale şi a vieţii publice, contextele social-politice ale vremii. Pentru freneticii nostalgici ai comunismului poate fi edificatoare o şedinţă de cenzură a noilor autorităţi de la finele războiului, evocată cu mînă sigură de un scriitor care altminteri nu are dificultăţi în a se situa, pînă azi, la stînga palierului politic. În rolul călăului harnic performează aici tovarăşul Nicolae Moraru, şef de secţie la Comitetul Central al Partidului Comunist Român.

“Reintrînd în camera de unde plecasem cîteva ore mai devreme, l-am găsit pe Moraru în jilţul lui M.R.P., care se postase acum pe un scaun în faţa biroului, lăsîndu-l liber pe cel de-al doilea, în aşteptarea mea. Miron mi-a făcut un semn amical, Moraru a salutat ceremonios. Avea, evident, un alt stil decît Roller. Era politicos, dar grav, purtîndu-se cu un formalism care mirosea de la o poştă a artificial. A intrat imediat în subiect. Îmi citise articolul, care i se păruse interesant, avea, desigur, o serie de trăsături pozitive, însă, ‘nu-i aşa, tovarăşi, nu ne-am adunat aici ca să ne facem complimente’ (spunere ritualică, acompaniată, tot ritualic, de un surîs acru şi o clipire comprehensivă din ochi). El, Moraru, nu se pretinde un critic de meserie (simulare de modestie – topos curent), totuşi vrea ‘să-l ajute’ pe tovarăşul Cornea (topos curent – oricine te dădea cu capul de pereţi se chema, în vocabular partinic, că ‘te ajută’). Observaţiile sale critice erau însoţite de soluţii concrete de îmbunătăţire, ca să dea articolului meu ‘o şi mai mare forţă combativă’ (în munca de ‘ajutorare’, activiştii cu funcţii de răspundere aveau totdeauna datoria să fie ‘constructivi’, adică să le sugereze tovarăşilor scriitori cum s-o aducă mai bine din condei). Dacă i-am permite (continua Moraru acelaşi joc curtenitor, care deschidea însă tirul de baraj, efectuat cu mortiere şi tunuri de mare calibru), ar începe prin a mă întreba de ce nu m-am servit ca ‘puncte de reper’ şi de bogata literatură marxistă, care, ‘aşa cum e bine ştiut’, ne oferă numeroase îndrumări valoroase asupra modului de operare a criticii literare, ‘ca să nu mai vorbim de lucrările foarte importante în domeniu ale tovarăşilor sovietici’ (argument zdrobitor, fiindcă obliga ori la proteste de bună intenţie, care sunau fals, ori la acceptarea sa). Dar (surpriză agreabilă) Moraru ‘înţelege’ că autorul a dorit să se definească în contextul tradiţiei critice româneşti, iar el nu are ceva împotriva acestui punct de vedere, care însă, ţine să precizeze, nu-l exclude pe celălalt; pînă la urmă, el crede că e bine să lase rezolvarea problemei la latitudinea autorului (cîtă largheţe de vederi!). În schimb, altceva i se pare ciudat, că tovarăşul C. are nevoie să-l invoce pe Maiorescu, o figură totuşi importantă (concesiv!) a culturii moşiereşti, dar, după cîte ştie el, Moraru, călăuzită de idei retrograde; oare Gherea nu era de ajuns ca să-mi susţină programul critic? Am intervenit explicînd că recursul la sursele bibliografice grele era inutil într-un articol de revistă; decît să le cităm formal, ceea ce ar fi însemnat să ne batem joc de ele, mai bine le lăsăm deoparte. Apoi am dezvoltat ideea că Maiorescu nu poate fi omis de cine se referă la începuturile criticii româneşti, dacă doreşte să fie luat în serios; a avut şi idei retrograde, cu siguranţă, dar, cu toate astea, a făcut enorm pentru instalarea românilor în modernitatea europeană; la urma urmei, şi Tolstoi a avut idei retrograde şi totuşi Lenin l-a recuperat (a fost cea mai inspirată găselniţă a mea pe întreg parcursul discuţiei; dovada avea să vină imediat). Moraru ne-a informat mai întîi că observaţia privind citarea de surse clasice ori sovietice era de principiu (ca să vezi!), el nu cerea să-mi modific în acest sens materialul. Voia, în schimb, să discute mai pe larg chestiunea Maiorescu. M-am uitat la M.R.P., care pînă atunci nu scosese o vorbă, el, care era atît de volubil de obicei! Mi-a evitat privirea şi a continuat să păstreze aceeaşi tăcere, care mă irita, căci o interpretam ca o trădare. Am jucat atunci la risc şi l-am informat pe marele şef că dacă se pune problema unui text din care Maiorescu să lipsească, atunci nu are rost să mai discutăm, deoarece îmi voi retrage articolul. Moraru a părut nemulţumit de ieşirea mea şi a ridicat tonul. ‘Nu eşti prea sensibil, tovarăşe Cornea? De vreme ce te-am chemat să stăm de vorbă înseamnă că nu avem intenţia să-ţi scoatem materialul din pagină. Dumneata vrei să-mi limitezi dreptul la cuvînt?’ Chiar de-aş fi dorit-o, nu-mi stătea în puteri. M-am scuzat. Moraru a evitat să comenteze, dar şi-a frecat mîinile, cu vădită satisfacţie, zicînd: ‘Bine, trecem acum la analiza materialului’. Aceasta constituia, de fapt, partea a doua a discuţiei, partea principală, tot ce se petrecuse pînă atunci nefiind decît un capitol preliminar. În sinea mea, aveam senzaţia că mă apărasem eficient, că de fapt încheiasem confruntarea în avantaj. Cît de adevărată e însă maxima că a cîştiga o bătălie nu înseamnă a cîştiga războiul aveam s-o verific îndată. Întîlnirea cu Moraru s-a sfîrşit catastrofal. Dacă barajul de artilerie (în speţă, trimiterea la clasicii marxismului şi la tovarăşii sovietici) s-a încheiat indecis, în schimb, intervenţia infanteriei, adică disputa pentru aşa-zisa ‘îmbunătăţire’ a textului s-a terminat, în mod clar, în defavoarea mea. N-o voi povesti, nici n-ar fi posibil, întrucît a fost laborioasă şi confuză, întinsă pe numeroase ceasuri. Moraru a avut cîte ceva de spus cu privire la aproape fiecare rînd: într-un loc nu-i plăcea un cuvînt, în altă parte, o propoziţie ori o frază, altundeva sugera un mic adaos ori o eliminare (repetîndu-mi mereu zicala, chipurile, ca să-mi insufle curaj, că ‘unde se taie nu se fluieră’). Făcea caz de două argumente infailibile. Cel dintîi: ‘Poporul n-o să înţeleagă această vorbă (idee, propoziţie)’. Iar el, Moraru, se considera calificat, în mod suveran, să reprezinte punctul de vedere al ‘poporului’, identificîndu-l fără greş cu formularea cea mai simplistă, cea mai banală, cea mai repetitivă. Cînd, exasperat, l-am întrebat la un moment dat: ‘De unde ştiţi că «poporul» îşi doreşte cutare lucru de preferinţă altuia? Aţi făcut vreo anchetă în acest sens?’, mi-a răspuns calm, făcîndu-se că nu-mi remarcă ironia: ‘De unde ştiu? Simţul meu partinic mi-o spune’. Puteam să-l contrazic? Al doilea argument era tot atît de peremptoriu: ‘Ca să lămureşti dacă o expresie (cuvînt, sintagmă, propoziţie) e utilizată corect, trebuie să-ţi pui întrebarea: oare ea serveşte partidului, serveşte intereselor clasei muncitoare?’. Înarmat cu aceste două metode sigure, Moraru îmi executa bietul articol cu o precizie chirurgicală: tot ce-l individualiza era şters, tot ce-l făcea seducător – îndepărtat. Eroarea mea fatală fusese de a accepta principiul tîrguielii, altfel spus, primirea de ‘ajutor’ tovărăşesc în chestiunea stilisticii unui articol. În loc să refuz de plano orice imixtiune, am intrat în jocul preopinentului meu, admiţînd să discut pe marginea exprimării. În aceste condiţii, nici o mirare că pe măsură ce timpul se scurgea, iar Moraru era tot mai satisfăcut de noua înfăţişare pe care o căpăta, treptat-treptat, articolul de deschidere a cronicii literare, pe care însă eu, şi nu dînsul, urma s-o semnez săptămînal, deveneam tot mai enervat şi mai indispus. Nu mai spun că infailibilelor sale metode hermeneutice Moraru le adăuga un nărav comportamental iritant, deprins probabil din vechea lui experienţă de puşcăriaş (fusese condamnat pentru activitate comunistă în perioada interbelică), cel al plimbării ritmice prin cameră, dinspre un perete spre peretele opus. În acest fel, interlocutorii încremeniţi în fotolii trebuiau să ducă discuţia dintr-o poziţie incomodă şi dependentă, obligaţi tot timpul să-şi mute privirea de la stînga la dreapta şi de la dreapta la stînga. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, colac peste pupăză, cîndva, pe parcursul hărţuielii, M.R.P. se eclipsase: plecase, fără a rosti vreo vorbă, lăsîndu-mă singur, nu numai fără avocat, dar şi fără martor. Epilogul poveştii nu este cel aşteptat probabil de optimistul zilelor noastre: demisia. Dar nici cel vizat de pesimist: continuarea cronicii. De fapt, s-au întîmplat ambele lucruri: a doua zi dimineaţă l-am căutat pe M.R.P., anunţîndu-l că renunţ la rubrica din Revista literară.”

A citit oare şi Bianca Burţa-Cernat aceste pasaje?!

O lecţie de viaţă

Etichete

Amici di Cesare Pavese, Bucuresti, cultura, editura, Franco Vaccaneo, Gaudeamus, Giulio Einaudi, Mara Chiritescu, Mimmo Fiorino, precizie, prietenie, punctualitate, Torino

Am găsit Tîrgul Gaudeamus din Bucureşti la fel ca-n ceilalţi ani. Poate ceva mai animat şi mai îmbelşugat, cu o pletoră de oferte intelectuale ispititoare. Lansările de carte, dezbaterile, şedinţele de autografe se succedau fără oprire, uneori chiar se suprapuneau. Pentru mine a fost, însă, mai ales întîlnirea cu doi oameni extraordinari: Franco Vaccaneo, preşedintele Scarampi Foundation, şi Mimmo Fiorino, autorul cărţii Alla guida dell’Einaudi, tocmai publicată pe româneşte. Franco a colaborat cîteva decenii cu una dintre cele mai prestigioase edituri italiene şi l-a cunoscut bine pe preşedintele ei, Giulio Einaudi, iar Mimmo lucrează de peste treizeci de ani în cadrul respectivei edituri şi a fost vreo 12 ani şoferul patronului. A văzut şi-a auzit mulţi scriitori renumiţi, a asistat la scene culturale memorabile, a şi schiţat cîteva dintre ele în volumul nou apărut.

În cele două zile, cît am participat împreună la activităţile organizate de Mara Chiriţescu, în cadrul Asociaţiei Culturale “Amici di Pavese”, am avut de toate. O cină italiană şi o cină românească, prezentarea a trei cărţi, o dezbatere şi o recitare bilingvă din Divina Comedie, o degustare de vin şi de ciocolată piemonteză. Mai presus de toate am avut prilejul să ne descoperim unii pe alţii. N-a fost vorba acolo de titluri nobiliare ori avantaje sociale. Încă din clipa cînd ne-am cunoscut, italienii mi-au propus cu naturaleţe să ne tutuim, deşi eu sînt cu vreo zece ani mai tînăr. Relaţiile au evoluat cu aceeaşi fermecătoare spontaneitate, în care fiecare şi-a scos pe masă întîmplările sufleteşti ce-l ajută să meargă înainte în viaţă. Mimmo s-a grăbit să mă avertizeze că va include, în viitoarea lui carte, unele dintre lucrurile aflate de la mine. Eu mă pot declara fascinat de cele auzite de la ei. Amintirile cu penuria crîncenă din România comunistă a anilor ‘80, pe care Franco a cunoscut-o prea bine. Povestea româncei minunate, fiică de demnitar, care voia cu orice preţ să se mărite cu el spre a scăpa din infernul comunist. Memorabila plimbare cu barca pe lacul Snagov, cînd italianul nu ştia dacă să se ferească mai curînd de fata superbă, ce-i făcea avansuri şi propuneri, sau de apa în care nu ştia să înoate.

Mimmo, în ce-l priveşte, şi-a evocat tinereţea de hamal în Germania, cu bătrîna contesă care l-a luat de pe străzi pentru a-i da de mîncare şi de lucru (într-un stabiliment deocheat, dar de lux). Serile de vară petrecute în Calabria, cînd soarele iradiază şi ţărmul Siciliei pare să se apropie pulsînd de coastele continentului. Relaţia furtunoasă cu Giulio Einaudi, care ba îşi scăpa lodenul pe trepte, pentru a savura precipitarea subalternilor ce se năpusteau să i-l ridice, ba îşi apostrofa şoferul cu apelativul “Boule!”, fiindcă lua virajele prea abrupt. (Continuarea întîmplării era nu mai puţin savuroasă: şoferul semnaliza dreapta, oprea maşina, se răsucea ameninţător spre şef şi-l avertiza că, dacă nu-i convine, n-are decît să meargă pe jos, fiindcă el nu se lasă insultat. A doua zi patronul îl convoca în birou şi-i cerea scuze.) Vizitele impresionante la Primo Levi, al cărui manuscris iniţial fusese respins la Einaudi de către Natalia Ginzburg, dar care mai apoi fusese reapropiat de editura care şi-a admis greşeala profesională. Casa cu mătuşi bătrîne şi bornate de care Primo Levi se îngrijea cu abnegaţie. Musca imensă din cupru sculptat, ce-i atîrna de tavanul din birou şi semăna cu cealaltă, care-i bîzîia mereu în cap, pînă cînd l-a împins la sinucidere…

Ne depănam pe rînd poveştile, fiecare spre delectarea celorlalţi comeseni. Era vorba de lucruri trecute, sedimentate şi clarificate în sufletul vorbitorului. Altceva m-a impresionat mai cu seamă. Am avut în aceste două zile prilejul de-a ne da cîteva întîlniri în holul hotelului unde eram cazaţi: pentru micul dejun, pentru deplasarea la tîrgul de carte, pentru cină, înainte de plecare. Eram mereu lăsat de prietenii mei să stabilesc eu ora de întîlnire. Îmi priveam de cîteva ori ceasul, înainte de-a ieşi din cameră. (Învăţasem în tinereţe, de la alţi amici italieni, că nu există un semn mai grosolan decît lipsa de punctualitate.) Se făcea exact ora convenită, coboram treptele, ei mă aşteptau impasibili pe scaun, se ridicau zîmbind, eu mă scuzam dacă nu cumva am întîrziat, ei mă asigurau foarte politicos că nici pomeneală. O dată aşa, a doua oară aşa, a treia oară aşa. Am început să mă simt stingherit. Ultima dată am ieşit din cameră cu şapte minute mai devreme. Cei doi prieteni mă aşteptau politicos în hol. Am izbucnit cu nedumerire în faţa acestui joc. Au început amîndoi să rîdă şi mi-au povestit că bătrînul Giulio Einaudi, timp de peste treizeci de ani, şi-a stabilit întîlnirile la ora 7 şi 14 minute, la ora 16 şi 17 minute, la ora 10 şi 46 minute. Cine nu ajungea la timp, nu mai avea ce discuta cu el. Aşa că ei, amîndoi, s-au obişnuit să vină la orice întîlnire cu cincisprezece sau douăzeci de minute mai devreme. În felul acesta, de-a lungul deceniilor, n-au întîrziat nicăieri niciodată.

Am rămas cu gura căscată de stupoare. Abia mai tîrziu am refăcut în minte că Franco m-a bătut amical pe umăr, rîzînd cu poftă, şi mi-a înhăţat valiza mare cît o zi de post, pe care a cărat-o cu dezinvoltură, vorbind mereu, pînă la portbagajul maşinii mele. Avionul lor spre Italia avea să decoleze abia după vreo 2 ore şi 39 de minute.

Trubadurii lui Dante (6)

Etichete

Dante, Divina Comedie, Franco Palmieri, Lectura Dantis, regie, spectacol, teatru

Franco Palmieri s-a născut în 1955 la Forlì. Evoluţia sa profesională e legată de lumea artistică, unde lucrează ca actor şi regizor. După facultatea absolvită la Bologna în domeniul istoriei dramatice, are numeroase colaborări cu teatre din Bologna, Milano şi Florenţa, semnează regia unor spectacole la New York, Madrid, Paris şi Malaga, realizează proiecte educative în România, Israel, Armenia şi Statele Unite.

(Re)descoperirea lui Dante e întîmplătoare şi este relatată cu toată naturaleţea în noua sa carte Incantati dalla Commedia. Omul s-a aşezat într-o după-masă de toamnă pe o terasă din New York să ceară o cafea; o americancă l-a auzit şi l-a întrebat dacă nu cumva e italian. Cînd el a confirmat, doamna a scos din poşetă o ediţie de buzunar a Divinei Comedii şi l-a rugat să-i citească nişte versuri. Întîmplător cartea s-a deschis la faimosul episod al lui Ulise, care cutreieră mările şi oceanele pînă îşi pierde viaţa.

O idee interesantă se naşte uneori din nimic. Lui Palmieri i-a trecut prin minte astfel să organizeze o serie de recitaluri, care să aducă în străzi şi pieţe sunetul poeziei danteşti. De la cei 100 de recitatori care s-au manifestat în centrul Florenţei, la 9 mai 2006, s-a ajuns cu trecerea timpului la 1265 de recitatori în ziua de 19 mai 2012. (Fireşte că şi cifrele îşi au simbolistica proprie, de la numărul cînturilor poemului, pînă la anul naşterii poetului.) Interpreţii cei mai neobişnuiţi se opresc în faţa trecătorilor şi – potrivit ritualului stabilit – declamă terţinele Divinei Comedii. Nu contează identitatea lor, de multe ori definită doar prin prenume: Raffaella, Maria Vittoria, Massimo, Luigi, Anna, Patrizia. Li se alătură muncitorul Luciano Melisi, un copil, profesorul de fizică Riccardo Pratesi, farmacista Valeria Ghinassi, primarul Florenţei, un pensionar de 80 de ani, cardinalul Antonelli şi cantautorul Lucio Dalla. Frumuseţea poeziei anulează diferenţele sociale, îi unifică pe spectatori. Tulburarea e la fel de mare şi printre deţinuţii multinaţionali de la închisorile Prato şi Sollicciano care, pentru a-l recita pe Dante, încearcă să traducă primul cînt al Purgatoriului în opt limbi şi cinci dialecte diferite (printre care chineza, româna şi calabreza). Cristina Acidini, custodele Polului Muzeal Florentin, povesteşte cum a citit gîtuită de emoţie în telecamere, avînd în stînga sa Madonna di Santa Trinità a lui Cimabue şi în spatele său Madonna di Ognisanti a lui Giotto, pasajul celebru în care Dante îşi îndeamnă cititorii la umilinţă creştină, întrucît trecerea timpului sugrumă orice faimă:

“Credette Cimabue ne la pittura
tener lo campo, e ora ha Giotto il grido,
sì che la fama di colui è scura.”

Din experienţa exaltantă a recitărilor publice a rezultat în cîţiva ani “această cărţulie care este caietul de scenă din culise”, proiectînd flash-uri peste emoţiile unora sau peste entuziasmul altora, în timp ce ploaia cădea fără a reuşi să întrerupă happening-ul. Palmieri recunoaşte sincer că el nu e un cercetător înverşunat şi nici un exeget dantesc. Dar îl interesează pulsul străzii, are intuiţia spectacolului teatral şi multă iubire în suflet pentru cel mai mare poet italian. Numeroasele versuri citate în cartea sa ni-l readuc pe Dante mai aproape, ne ajută să-i înţelegem gîndurile şi sentimentele.

Trubadurii italieni de azi – fie că e vorba de-un actor comic, de-un profesor patetic sau de-un regizor dedicat – menţin viu fenomenul artistic, prin comunicarea lui directă către spectatori. Pe lîngă filonul cu înţelesuri adînci al studiilor academice, această direcţie populară de exploatare a Divinei Comedii trebuie cunoscută şi apreciată la adevărata ei valoare.

Trubadurii lui Dante (5)

Etichete

Comunione e Liberazione, Dante, Divina Comedie, Franco Nembrini, Lectura Dantis, pedagogie, religie, spectacol

Franco Nembrini s-a născut în 1955 într-o familie modestă, cu mulţi copii. Încă din primii ani s-a confruntat cu greutăţile materiale, fiind constrîns de împrejurări să muncească pentru a se întreţine. Viaţa văzută ca o pradă, descoperită şi cucerită pas cu pas, l-a apropiat sufleteşte de experienţele lui Dante de odinioară, l-a ajutat să găsească drumul către Divina Comedie, să facă o pasiune pentru ea. Nembrini urmează studii private, în paralel cu muncile umile, termină liceul şi apoi secţia de pedagogie a Universităţii Catolice din Milano. Se însoară, are numeroşi copii, pe care se gîndeşte să-i instruiască şi el acasă, povestindu-le despre poetul florentin. Treptat se alătură, la lecţiile din sufragerie, colegii copiilor săi, verişorii şi prietenii lor, mamele şi mătuşile acestora. Comunitatea sporeşte, se înfiinţează asociaţia de tineret Centocanti: iubitorii de poezie se înscriu cu drag, mai ales că statutul prevede obligaţia fiecărui membru de-a şti pe de rost un cînt al Divinei Comedii. Tinerii se răspîndesc apoi în alte şcoli, centre culturale şi localităţi, unde duc cu ei spiritul fervent al reuniunilor, răspîndesc învăţăturile acestui ciclu de întîlniri denumite simplu Dante per le massaie (Dante pentru gospodine).

Din munca efectivă la catedră a lui Franco Nembrini, dublată de reflecţiile sale de după-masă în jurul ideilor danteşti, s-au născut cele trei volume Alla ricerca dell’io perduto, urmate curînd de alte trei volume, ce sintetizează lecturile poemului medieval: Dante, poeta del desiderio. Întrunirile lui Nembrini continuă şi în aceste zile, în diverse mici localităţi ale Italiei, prin teatre, săli de sport ori săli festive ale liceelor, cu o frecvenţă lunară ori bilunară. Vorbitorul e un bărbat masiv, cu barbă şi elocvenţă impunătoare, cu voce tăioasă şi ton răspicat. Le împărtăşeşte celor prezenţi legătura sa “umilă şi pătimaşă” cu Dante, de la care a învăţat multe lucruri. Mesajul artistului medieval este actualizat şi tradus pe înţelesul omului contemporan, cu problemele care ne frămîntă pe toţi: iubirea, prietenia, credinţa, binele public etc.

Franco Nembrini, ca un adevărat şef local al organizaţiei catolice Comunione e Liberazione, ne transmite învăţături de viaţă, pentru ziua de azi, extrase şi adaptate din textul dantesc: trăim orbeşte, vînăm doar succesul material imediat, avem nevoie de-o lumină transcendentă care să ne călăuzească. Sacerdotul semi-laic perorează cu patetism, citează bombastic versurile capodoperei, pe care le răsuceşte îndată în slujba monologului său pedagogic, pentru a ne ajuta să reflectăm la raportul dintre curaj şi laşitate, dintre credinţă şi necredinţă. Orice zîmbet e inexistent, hohotele de rîs şi aplauzele de entuziasm – ce dominau dincolo, la Roberto Benigni şi miile sale de spectatori – aici ar fi o impietate. Nembrini îşi continuă netulburat catehizarea energică. Poezia declamată ameninţător, de la înălţimea scenei provinciale, reflectă, ce-i drept, cu fidelitate una din caracteristicile Divinei Comedii. Dar, pe măsură ce minutele spectacolului trec, iar paginile noii cărţi se acumulează, pricepem că avem de-a face cu un predicator plictisitor.

Trubadurii lui Dante (4)

Etichete

Divina Comedie, Florenta, Lectura Dantis, Roberto Benigni, spectacol

Fără îndoială că cel mai mare succes de public l-a cules, cu lecturile publice danteşti din ultima vreme, Roberto Benigni. Totul a pornit de la o aparentă întîmplare, cu recitarea unor versuri ale Divinei Comedii într-o emisiune televizată. Surpriza a fost totală. Actorul comic, pe care toată lumea se obişnuise să-l vadă strîmbîndu-se şi bălăngănindu-se pe scenă adopta pe neaşteptate mina sobră şi tonul grav, în articularea perfectă a versurilor medievale. Îşi transporta spectatorii, pentru cîteva clipe, într-o altă lume, de odinioară. Iar cînd liniştea stăpînea şi tensiunea vibra în aer, măscăriciul izbucnea din nou în hohote, sfîşia vraja printr-o aluzie politică licenţioasă. Cele trei momente ale reprezentaţiei gîndite de Roberto Benigni îşi au, fiecare, rolul bine precizat. Prima parte slujeşte la “captarea bunăvoinţei”, prin conversaţia facilă a protagonistului cu publicul, lansarea unor glume în doi peri, efortul de reconstituire a realităţilor sociale, politice, artistice şi mentale din Evul Mediu, asemănate uneori cu acelea din prezent. A doua parte urmează îndeaproape textul dantesc, prin citirea cîntului din seara cu pricina, explicitarea semnificaţiilor sale, scurte digresiuni pe marginea simbolisticii aferente, evocarea unor judecăţi critice semnificative. În a treia parte – de mare sobrietate şi încărcătură artistică – sînt recitate din memorie versurile care tocmai au fost comentate: aici poezia îşi ocupă rolul primordial şi emoţia lirică e copleşitoare.

Prima ediţie a spectacolului Tutto Dante s-a organizat în Piazza Santa Croce din Florenţa, în iulie 2006, de-a lungul a 13 serate, cînd au fost prezentate cele mai importante cînturi din Infern şi ultimul din Paradis. Peste 5.000 de spectatori au urmărit performanţele actorului în fiecare seară. Turneul italian a inclus 130 de spectacole în 50 de oraşe, cu peste 600.000 de spectatori. Turneul internaţional a acoperit cele mai semnificative oraşe ale lumii, unde artistul a fost aplaudat de peste 100.000 de spectatori. Înregistrarea show-ului său a fost transmisă de televiziunea publică RAI, în anii 2007-2008, şi a obţinut recorduri fabuloase de audienţă: prima emisiune a avut peste 10 milioane de telespectatori. Seria de DVD-uri realizate s-a vîndut ca pîinea caldă, împreună cu publicaţiile de mare tiraj La Repubblica şi L’Espresso.

A doua ediţie din Tutto Dante s-a desfăşurat în iulie-august 2012, în aceeaşi piaţă istorică din Florenţa, şi a inclus prezentarea cînturilor XI-XXII din Infern. Succesul a fost la fel de semnificativ. Presa a pus în evidenţă entuziasmul nestăvilit al lui Roberto Benigni şi talentul său uimitor de-a reconcilia scălîmbăiala din Commedia dell’Arte cu filosofia dantescă a Evului Mediu. A treia ediţie, desfăşurată în cele 12 spectacole din vara anului 2013, în decorul florentin prestigios, a adus în faţa publicului cînturile XXIII-XXXIV din Infern. Potrivit indiscreţiilor ajunse în presa internaţională, se pare că Roberto Benigni îşi va fructifica experienţa recitărilor danteşti în filmul artistic pe care îl pregăteşte în această perioadă.

Întîlnire în jurul lui Dante

Etichete

Angela Ion, Bucuresti, Dante, Divina Comedie, Franco Palmieri, Gaudeamus, intilnire culturala, lansare de carte, Laszlo Alexandru, Mara Chiritescu, Ovidiu Pecican

Asociaţia Culturală “Amicii lui Pavese” anunţă, în cadrul Tîrgului Internaţional “Gaudeamus” Bucureşti, o întîlnire în jurul lui Dante Alighieri, sîmbătă, 23 noiembrie, ora 11, la Bursa de contact.

Vor fi lansate volumele Incantati dalla Commedia de Franco Palmieri, A revedea stelele. Contribuţii la studiul operei lui Dante de Laszlo Alexandru, Per la selva oscura. Dante parlato de Laszlo Alexandru-Ovidiu Pecican, illustrazioni di Alexandru Pecican, con una presentazione di Patrizio Trequattrini. Invitaţi: Franco Palmieri şi Laszlo Alexandru.

Vor fi citite pasaje din Divina Comedie de doamna Angela Ion, actriţă la teatrul Odeon, şi de regizorul Franco Palmieri. Vor fi degustate specialităţi de vin “Dolcetto”, produs şi de familia lui Giulio Einaudi la San Giacomo, şi alte specialităţi de ciocolată piemonteză la standul Asociaţiei.

Trubadurii lui Dante (3)

Etichete

comentariu, cronologie, Dante, Divina Comedie, lectura, Lectura Dantis, spectacol

După implicarea lui Boccaccio în Lectura Dantis, un alt moment propice a apărut în secolul al XVI-lea sub auspiciile Academiei Florentine. O grupare de dantologi pasionaţi (F. Verini, I. Mazzoni, G.B. Gelli, P.F. Giambullari, B. Varchi, G. Galilei şi alţii) au fost însoţiţi în lecturile lor din Purgatoriu şi Paradis de-un public curios, care s-a implicat în dezbaterile din perioada 1540-1589.

Încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea fenomenul se instituţionalizează: se constituie La Società Dantesca Italiana precum şi Deutsche Dante Gesellschaft. Cunoscutul cercetător Francesco De Sanctis îşi ţine cursurile de dantologie la Torino şi Zürich. Se inaugurează revistele de specialitate Bullettino della Società Dantesca, Giornale dantesco, Studi danteschi etc. Etapa contemporană a lecturilor porneşte în secolul XX, odată cu pleiada comentatorilor ce se dedică acestei nobile preocupări. În diverse localităţi italiene (Roma, Firenze, Milano, Genova, Napoli) se organizează conferinţe publice ori sesiuni ştiinţifice consistente, fructificate în “lecturi danteşti” ale unor pasaje controversate, unde s-au afirmat specialişti prestigioşi (Isidoro Del Lungo, Francesco Torraca, Attilio Momigliano, Nicola Zingarelli, Michele Barbi, Bruno Nardi etc.). Studiul pe text ia forma unor reputate ediţii ştiinţifice: Scartazzini-Vandelli, Casini-Barbi.

Dar nu direcţia filologico-academică de consolidare a operei danteşti mă interesează în acest context, ci filonul său oral de propagare. În Evul Mediu lecturile pe străzi şi în pieţe erau destinate să aducă poezia la îndemîna publicului analfabet. În secolul XX recitările celebre urmăresc să pună în sintonie spiritualitatea profundă cu publicul grăbit de ritmurile existenţei. Noile mijloace de tehnologie sînt puse la treabă. Au rămas în memorie recitările danteşti ale lui Vittorio Gassman, transmise prin intermediul televiziunii publice RAI şi înregistrate pe discuri de vinil. Cîteva decenii şi-a dedicat scriitorul Vittorio Sermonti recitării Divinei Comedii, iar din peregrinările sale au rezultat trei cărţi groase şi o colecţie de audiocasete.

Trubadurii lui Dante (2)

Etichete

comentariu, Dante, Divina Comedie, Evul Mediu, lectura, Lectura Dantis, Sfintul Ambrozie, Sfintul Augustin, spectacol

Lecturi publice din opere literare sau ştiinţifice se tot făcuseră pe-atunci. De fapt însuşi actul de-a citi se desfăşura cu voce tare şi era de neimaginat ca vreun om să stea, de unul singur, pentru a descifra în linişte semnele dintr-o carte. Istoria culturii consemnează emoţia Sfîntului Augustin, care l-a remarcat pe Sfîntul Ambrozie citind tăcut, fără a articula vorbele, şi a rămas uluit de una ca asta. “Cînd citea, ochii săi alunecau pe deasupra paginilor, iar spiritul său scruta înţelesul rîndurilor, în vreme ce glasul şi limba sa se odihneau. Adesea, cînd eram şi eu prin preajmă – căci nu păzea nimeni la poartă şi nici nu era obiceiul ca un nou-venit să fie anunţat – îl vedeam cum citeşte în tăcere şi niciodată în alt fel. Rămîneam aşezat, într-o îndelungată tăcere – căci cine ar fi îndrăznit să tulbure o atît de mare adîncire în studiu?! – şi apoi plecam, presupunînd că nu voia să fie tulburat în scurtul răstimp cînd, ferit de larma treburilor celorlalţi oameni, se putea dedica refacerii propriului spirit. Se ferea poate să citească cu voce tare, ca nu cumva vreun ascultător atent şi interesat să-l silească să se angajeze în lungi lămuriri sau dezbateri pe marginea unor pasaje mai obscure, pierzînd astfel o parte din timpul destinat cărţilor pe care voia să le studieze. Un alt motiv, poate încă şi mai întemeiat, pentru care citea în gînd era şi nevoia de a-şi cruţa vocea, care i se deteriora cu uşurinţă. În sfîrşit, oricare ar fi fost motivul său interior, acesta nu putea fi decît foarte întemeiat la un bărbat precum Ambrozie.”

Cît priveşte citirea Divinei Comedii în faţa poporului, ea era argumentată de o situaţie specială. Curiozitatea mulţimii neinstruite se ciocnea de dificultatea sensurilor supraetajate ale capodoperei. Aşa se face că lectura trebuie însoţită de comentarii. Privirea alunecă mereu de la substanţa versurilor la conotaţiile explicative din subsolul paginii. Demersul intelectual îşi pierde “linearitatea”, dobîndeşte o mişcare circulară, în care frumuseţea estetică e verificată prin adîncimea semnificaţiilor sale. Iar textul dantesc îşi dezvăluie unicitatea în ansamblul operelor literare ale lumii: pentru a fi corect priceput, trebuie nu parcurs în singurătatea lecturii tradiţionale, ci savurat în cadrul spectacolelor publice.

Trubadurii lui Dante (1)

Etichete

Boccaccio, comentariu, Divina Comedie, Evul Mediu, Florenta, Lectura Dantis, spectacol

Grea mai era viaţa de artist în Evul Mediu! Unul şi acelaşi personaj trebuia să compună, să recite, să cînte, să danseze şi să improvizeze pentru a-i distra pe musafiri. Internetul nu funcţiona, televiziunea nu se inventase. Arta era sincretică, iar nobilimea – grosolană. În afară de avuţie şi amuzament, n-o interesa mare lucru. În asemenea condiţii mai curînd neprielnice, oamenii de rînd au simţit nevoia de-a pricepe ce anume se-ascunde într-o poezie adîncă, despre care se auzeau lucruri bune. S-au adresat cu o petiţie către priori şi notabilităţi, rugîndu-i “să vă îngrijiţi de-a obţine şi de-a aproba solemn ca să puteţi alege un om harnic şi înţelept, bine învăţat în ştiinţa acestui tip de poezie, pentru vremea pe care o vreţi, dar nu mai mult de un an, spre a citi cartea popular numită El Dante în oraşul Florenţa pentru toţi cei ce vor să ia aminte, în toate zilele fără sărbători, într-un şir de lecţii continuate cum de obicei se petrece în asemenea lucruri” (“vi preoccupiate di provvedere e di fare solennemente approvare che possiate scegliere un uomo valente e sapiente bene dotto nella scienza di questo tipo di poesia per il tempo che volete ma non maggiore di un anno perché legga il libro volgarmente chiamato «El Dante» nella città di Firenze per tutti coloro che vogliono ascoltare tutti i giorni non festivi in un ciclo di lezioni continuo come di solito avviene in simili affari”, după cum consemnează Franco Nembrini).

La 9 august 1373 consiliul florentin aprobă cererea şi-l numeşte pe Giovanni Boccaccio să citească şi să comenteze în faţa oamenilor Divina Comedie. Prozatorul îşi intră în atribuţii la 23 octombrie 1373, descifrînd pasajele danteşti în biserica Santo Stefano di Badia, de-a lungul a 60 de lecţii, cu care ajunge pînă la cîntul XVII din Infern. Apoi boala şi moartea îl doboară. Dar o nouă disciplină, intitulată Lectura Dantis, ce urma să dobîndească o incredibilă dezvoltare de-a lungul secolelor, tocmai fusese inaugurată.

O întîmplare didactică din Antichitate

Etichete

Antichitate, didactica, egalitate, intimplare, invatare, paradox, Sfintul Augustin

Una dintre exigenţele meseriei – pe care orice profesor cu intuiţie şi destoinicie o stăpîneşte – este să nu te laşi absorbit de figura unui singur elev, de-a lungul orei. Trebuie păstrat echilibrul în abordarea grupului, astfel încît fiecare să aibă impresia că i te adresezi lui, personal, că răspunzi la o anumită problemă specifică a sa, şi totuşi să menţii echidistanţa faţă de fiecare dintre ascultători. Tratamentul egal şi nediscriminatoriu e nu doar o obligaţie socială, ci se află la temelia oricărui act de învăţare publică. Fără aşa ceva nu se instituie minima bază psihologică de comunicare colectivă.

Dacă izbuteşti să împaci, în act, această mică tensiune afectivă, un alt paradox nu va întîrzia să apară. Direcţia cuvintelor magistrului se repercutează în sufletul discipolului, putînd căpăta noi valenţe şi sensuri de interpretare, cu totul nebănuite de omul de la catedră. O întîmplare descrisă în Confesiunile Sfîntului Augustin ilustrează detaliile unui asemenea fenomen fertil.

“Într-o zi, pe cînd şedeam la locul meu obişnuit, cu elevii aşezaţi înaintea mea, Alypius a intrat în clasă, m-a salutat, s-a aşezat şi a început să asculte cu atenţie un text pe care trebuia să îl explic. Mi s-a părut atunci potrivit să fac o comparaţie cu jocurile de la circ, pentru ca tot ce voiam eu să fie priceput să apară elevilor mai plăcut şi mai limpede şi, totodată, să arunc o ironie muşcătoare la adresa acelora înrobiţi de o asemenea nebunie. Dar tu ştii, Dumnezeul meu, că în acel moment nu aveam în gînd să-l vindec pe Alypius de o astfel de pacoste. El însă a pus la inimă cuvintele mele, crezînd că au fost rostite special pentru el; ceea ce altcineva ar fi luat drept pretext ca să se înfurie împotriva mea, acest tînăr cinstit l-a socotit un bun prilej ca să se înfurie împotriva lui însuşi şi să mă iubească pe mine cu şi mai multă ardoare.

Odinioară tu însuţi ai spus şi ai înscris în Sfintele tale Scripturi aceste cuvinte: Dojeneşte pe înţelept şi el te va iubi. Eu nu îl dojenisem, dar tu, Doamne, care te foloseşti de noi toţi, fie că o ştim, fie că nu, potrivit unui plan al tău pe care doar tu îl cunoşti – iar acest plan este întotdeauna drept –, tu ai făcut din inima şi din limba mea cărbuni aprinşi prin care să arzi putreziciunea dintr-o minte care promitea atît de mult, şi prin aceasta să o însănătoşeşti. (…) Într-adevăr, după ce mi-a ascultat cuvintele, Alypius a sărit singur afară din prăpastia atît de adîncă în care de bunăvoie se scufundase şi în care se lăsase orbit cu o uluitoare plăcere. Printr-o viguroasă înfrînare el şi-a scuturat sufletul, curăţindu-l de toate murdăriile circului, de care nu şi-a mai apropiat niciodată paşii.”