Etichete
colaborator Securitate, complicitati, Dan Voiculescu, dezbatere, disident, Nicolae Breban, Paul Goma
Ce mi-e Tanda, ce mi-e Manda? Care-i deosebirea morală dintre Nicolae Breban, colaborator al Securităţii cu decizie de la instanţă, şi Dan Voiculescu, alt colaborator al Securităţii cu decizie de la instanţă? Doar banii din buzunar? Nu era să-l nedreptăţească Goma pe unul, în favoarea celuilalt. Aşa că s-a lăsat publicat şi elogiat, cînd la unul, cînd la celălalt, ca un adevărat “reper moral de prim ordin”, cum bine i-a spus-o Grigurcu de la obraz.
Calitatea plastilinoasă a admiratorilor antisemitului Goma s-a văzut şi în comentariile de pe blogul meu. Unul îl spală pe negaţionist zicînd că prozatorul de fapt “n-a spus nicăieri că ar aproba Holocaustul”. De parcă, după ce i-a negat complet existenţa, ar mai fi putut să-i aprobe efectele! Alta justifică “antisemitismul românesc” prin componenţa C.C. al P.C.R. în anii de după al doilea război mondial. De parcă uciderea sistematică a unei categorii de populaţie, în anii ‘40, prin politica oficială a mareşalului Antonescu, poate fi explicitată prin adeziunea cîtorva evrei la comunism, în anii ‘50!
Să nu ne îmbătăm cu apă rece. Ăsta e publicul lui Paul Goma din prezent. Nu cititorii curioşi de copilăria basarabeană descrisă în romanul Din calidor, de aventurile miliţieneşti din Culorile curcubeului, de atrocităţile carcerale din Patimile după Piteşti. La degustarea aberaţiilor puse actualmente pe hîrtie de Goma se înghesuie escadroanele de frustraţi şi sărăciţi ai noilor nevoi sociale, oamenii care îşi caută pretextele şi scuzele în aceiaşi ţapi ispăşitori ai intoleranţei. Partizanul de odinioară al drepturilor omului a devenit ofensatorul tuturor celor ce nu-i aprobă extremismele. Indicatorul estetic al dezerţiunii morale stă într-un detaliu elocvent: ultimele lui invective sînt deja lipsite de orice aluzie comică reconfortantă, tonifiantă, care odinioară gîlgîia printre rînduri pînă şi-n cele mai teribile cărţi ale sale. Acum au rămas doar ocara uscată, calomnia încăpăţînată, ultragierea năbădăioasă. Pentru un adevărat scriitor, aşa ceva e mult prea puţin.
Laszlo Alexandru 
prima data cind am intzeles ce reprezinta anisemitismul a fost atunci cind in tineretzi’le’mi revolutzionare am primit sarcina din partea unui shefuletz de pe la cadre din institutzia care’mi dadea o bucata de piine sa maninc sa’i „trag la xerox” o cartzulie „a marelui savant” paulescu, de prin anii douazeci ai secolului trecut.
fin’ca tot o aveam pe mina, am si citit’o.
oare „mein kampf” o fi cu mult mai rea?
La 22 octombrie 2010 scriam pe blogul „Tribuna”, care din pacate a devenit inaccesibil in mediul virtual:
Doctore, vindeca-te!
Dacă, prin absurd, Corneliu Zelea Codreanu s-ar fi apucat de pictură – făcîndu-şi oleacă de timp între două proiecte de asasinare a adversarilor politici din interbelic –, mai mult ca sigur că s-ar găsi azi niscaiva scriitori patrihoţi care să-l vîre în evoluţia unui curent estetic, care de la Picasso…, avînd în vedere că şi Rubens…, întrucît tehnica poantilistă…, dar mai ales tuşele viguroase… etc. Din păcate pentru toată lumea, se pare că Zelea n-a prea pictat (decît cu sînge).
Eh, nu contează. Noroc că avem un doctor bolnav de antisemitismul cel mai feroce. Nicolae Paulescu a înfiinţat, alături de A.C. Cuza, în 1922, “primul partid din Europa care a adoptat zvastica drept simbolul său oficial. Un an mai tîrziu cei doi au pus bazele Ligii Apărării Naţionale Creştine şi au păstrat zvastica neagră în mijlocul tricolorului românesc ca însemn al noului partid”. Un cercetător de azi, prof. Peter Manu, subliniază limpede că “Paulescu a fost vicepreşedintele Ligii şi şeful filialei Ilfov, la a cărei inaugurare declara: ‘România Mare e ca un fruct splendid de o frumuseţe uimitoare. Dar ea poartă în sînul ei un parazit de curînd pripăşit care-i suge toată vlaga. Acest vierme neadormit e Jidanul, care îi otrăveşte fiii în cîrciumi nenumărate, care îi răpeşte fecioarele şi le face să devină sterpe, care prin tot felul de speculaţii fură pîinea de la gura bieţilor Români’ (Apărarea Naţională, nr. 2 din 22 noiembrie 1925, p. 3)”. Savantul Paulescu, după cum arată acelaşi comentator, a propagat “un discurs antisemit de o josnicie şi virulenţă neegalată, înainte şi după el, de nici unul din cei ce au aruncat acest fel de gunoaie în spaţiul public român”.
Ce noroc că filologul Răzvan Codrescu (frămîntat anterior de Spiritul dreptei, artizan al revistei extremiste Puncte cardinale etc.) şi popa Galeriu se gîndesc să scoată în 2009 taman o crestomaţie de texte ale medicului Nicolae Paulescu! Să vezi şi să nu crezi pe-unde se piteau admiratorii medicinei româneşti! Şi ce baftă pe spiritul public că un gazetar cultural agramat, de calibrul lui Sorin Lavric (encomios nu demult cu adeziunile legionare ale lui C. Noica), delirează mai recent prin România literară în legătură cu “hormonul secretat de pancreas”.
Am şi eu o mică întrebare către filologii, popii şi gazetarii contemporani, care ne-mpletesc o barbă cît o zi de post, agitîndu-se conotativ pe marginea efectelor curative ale penicilinei. Acest Paulescu n-are cumva şi niscaiva tablouri pictate? Fiindcă atunci, nu-i aşa, dacă ne gîndim că Picasso…, întrucît şi Rubens…, care în tehnica sa poantilistă…, cu tuşele viguroase…
o fi pictat sau n’o fi pictat paolesco, in schimb, prin faptul ca a fost sau n’a fost la un pas (n’am de unde sa stiu asta, din surse demne cit de cit de incredere) de premiul nobel, „ne’a” alimentat, prin reprezentantzii nostri protocronisti, fibra exceptionalismului dacomaniacal si ne’a mai urcat cu citeva trepte pe scara infinita a maniei si mîniei persecutziei
bine, virgulele s’au speriat si ele de tema abordata si si’au luat zboru’ intr’o directzie necunoscuta mie!