Etichete

, , , , ,

(Fragmente din emisiunea “Faţă în faţă” moderată de Cristian Ivaneş la Radio Cluj)

L.A.: Universitatea se află în declin? Fenomenul există, îl constatăm cu toţii, dar haideţi să încercăm să-i găsim cauzele. Cred că recunosc două tipuri de cauze: unele de natură obiectivă, care provin din exteriorul sistemului, altele de natură subiectivă, generate chiar de el. Le-aş enumera la repezeală pe cele din prima categorie. A fost o prăbuşire a natalităţii după anul 1990, din motive inclusiv politice: mineriade, tensiuni sociale, o mare instabilitate…

C.I.: Au emigrat mulţi oameni. Au făcut copii prin alte locuri. Asta este.

L.A.: Sigur că da. Această “curbă de sacrificiu”, fiindcă nu ştiu cum să-i spun altfel, am resimţit-o prima dată noi, în învăţămîntul preuniversitar. Vă pot da şi o situaţie concretă. La nivelul şcolii mele, unde lucrez în mod constant de douăzeci de ani, terminau de obicei cinci clase a XII-a la nivel. Care se îndreptau apoi spre universitate.

C.I.: Cinci clase concomitent?

L.A.: Da. Cinci cu diverse profiluri de studiu. Acum sînt trei clase, care se fac cu destule greutăţi. Ceea ce aproape că s-a înjumătăţit la noi, e limpede că va merge tot înjumătăţit spre diverse facultăţi. Asta este o reală problemă. Fac o mică paranteză. Pe mine mă amuză ideea cu autonomia universitară văzută ca un fel de Castalia, “jocul cu mărgele de sticlă”, baricade ridicate şi poduri mobile, nişte bastioane ale spiritului. Dar cînd societatea intră în criză, automat toate aceste instituţii de învăţămînt, şi universitatea printre ele, păţesc la fel. Iată dovada cea mai clară că autonomia universitară poate fi invocată pînă la un punct, pînă la o anumită limită. Poţi să te prevalezi de ea, dar n-o poţi absolutiza, cum din păcate se întîmplă în multe locuri la noi.

Ziceam că mai avem cam jumătate dintre absolvenţi. Din cinci clase au rămas trei. Dar ce te faci că ei merg la bacalaureat şi iau examenul abia vreo 22% (s-a anunţat adineaori la ştiri). Acum, la sesiunea de toamnă. Şi au mai fost încă vreo 30% în vară. Aşadar avem o promovare totală pe la 52%. De unde s-a înjumătăţit ansamblul, din ce rămîne cade încă o jumătate de pluton, fiindcă au crescut exigenţele la bacalaureat. Ceea ce eu cred că e bine, e normal, era de dorit. Dar loveşte foarte crunt în învăţămîntul superior. Am văzut în legătură cu asta – şi m-am amuzat în sinea mea – profesori reputaţi care protestau împotriva metodei respective: ce se întîmplă, dom’le? filmăm copiii cînd dau examen? dar ce sînt ei, infractori? Există un strop de interes în asemenea opinii, ele nu sînt pe deplin inocente. Pentru că ei intră în criză, nu mai au o bază de recrutare a obiectului muncii.

Au existat apoi nişte răsturnări macroeconomice. Să ne gîndim puţin că înainte de 1989 erau la căutare politehnicile, inginerii, pe piaţa muncii. În anii ‘90 inginerii au căzut în dizgraţie, s-au restrîns locurile respective, au explodat studiile umaniste. Acum iarăşi IT-ul şi inginerii revin la putere, pentru că sîntem într-o societate automatizată şi ei îşi reiau locul de frunte. Dar sfîrşesc în penumbră absolvenţii de istorie, de limbi străine (făcute pe insistenţă filologică, literară), latina e muribundă. Poate şi datorită acestor răsturnări de situaţie, eu unul am perceput o slabă legătură între universităţi şi economia reală. Nu prea cunosc programe de inserţie a absolvenţilor în locuri de muncă. După ce termină studiile, Alma Mater îşi ridică mîinile de pe capetele lor şi îi trimite în toate orizonturile.

Anunțuri