Etichete

, , , , , ,

O tensiune esenţială parcurge secolele de meditaţie filosofică: aceea dintre credinţă şi raţiune. În ce măsură este raţiunea un motor al credinţei sau un obstacol în calea ei? Poate fi pietatea sporită prin răceala gîndirii critice, sau e nevoie doar de flacăra sentimentului de tînjire spre divinitate? La urma urmei, oamenii cred cu mintea sau cu inima?

S-au conturat două răspunsuri opuse la această investigaţie. “Credo quia absurdum” e sentinţa apocrif atribuită lui Tertulian. “Cred fiindcă e absurd” proclamă divorţul net dintre credinţă şi raţiune. Cercetarea faptelor divine nu este chemată să aibă nici o legătură cu logica minţii umane, pe care o transcende şi o aruncă în derizoriu. Pe de altă parte, “Credo ut intelligam” este formula datorată lui Anselm de Canterbury. “Cred ca să înţeleg” instituie o relaţie strînsă, indestructibilă, între elevaţia spre divinitate şi scrutarea fenomenală.

La mijloc între aceste extreme, Dante Alighieri edifică 99 de cînturi poetice, împins fiind de setea cunoaşterii rînduielilor universale. Ajuns totuşi, în ultimul cînt al Paradisului, să îşi scufunde privirile în esenţa tainică a lui Dumnezeu, înţelegerea i se tulbură şi conceptele îi devin neputincioase. Iubirea divină se răsfrînge asupra ei înseşi, iar pietatea şi veneraţia sfîrşesc prin a orbi judecata călătorului prin lumea de-apoi.

124. “O luce etterna che sola in te sidi,
sola t’intendi, e da te intelletta
e intendente te ami e arridi!”

Adică în traducerea extraordinară a lui George Coşbuc:

“Lumină-n veci, ce numa-n tine-ţi eşti,
şi singură te ştii, şi-aşa ştiută,
etern ştiind, surîzi şi te iubeşti!”

Salvador_Dali-Dante

Anunțuri