Etichete

, , , , ,

Minte poliglotul care susţine că stăpîneşte cu aceeaşi siguranţă toate limbile pe care le cunoaşte. Sau că toate îi sînt egale. În mod inevitabil survin decantările, compartimentările, în funcţie de domeniile activităţii. Mircea Eliade, în perioada americană, lăsa româna pe seama scrierilor artistice, dar îşi concepea lucrările ştiinţifice direct în engleză sau franceză. Am văzut adineaori că, pentru Vladimir Nabokov, rusa a rămas limba pe care o adora, iar engleza oferea instrumentul de lucru al preciziei nuanţate, pentru cărţile beletristice. La emisiunea televizată a lui Bernard Pivot, prozatorul articula o franceză impecabilă, deşi uşor tensionată, iar frazele şi le citea de pe fişe de lectură anterior redactate. Din cauza emoţiei de-a vorbi în public, zicea el.

poliglotUn instrument foarte util îl reprezintă, de cîţiva ani încoace, Cadrul european de referinţă. Capacităţile necesare cunoscătorului de limbi străine au fost identificate şi cuantificate. Există astfel patru competenţe diferite, care vin să configureze ansamblul abilităţilor lingvistice: înţelegerea, citirea, vorbirea, scrierea. Ele au fost deja grupate, cîte două, sub formă de competenţe pasive (înţelegerea, citirea) şi active (vorbirea, scrierea). O altă clasificare pomeneşte de competenţe orale (înţelegerea, vorbirea) şi grafice (citirea, scrierea). Capacităţile de vorbire au fost ulterior divizate în abilităţi de producere a mesajelor sub formă de monolog sau dialog.

Toate acestea, pentru a înţelege că limba străină este un organism complex, care poate fi stăpînit, în interiorul său, pe diverse trepte. De obicei competenţele pasive sînt mai uşor de dezvoltat decît cele active. E mai simplu să pricepi sau să deduci ce ţi se spune într-un grai necunoscut, decît să răspunzi. Creierul reacţionează la stimuli diferiţi. Am fost martorul unei situaţii biografice care, la vremea aceea, mi s-a părut bizară. Un tată român de origine germană i se adresa fiicei sale, de peste 25 de ani încoace, în toate activităţile banale din casă, folosind limba germană. Iar ea, deşi îl înţelegea perfect, îi răspundea pe româneşte. Acest dialog ciudat, bilingv, intrat totuşi în banalitatea rutinei, îi permitea fetei să nu uite limba maternă (în cazul de faţă: limba paternă), pe care altminteri nu avea unde s-o exercite şi ar fi riscat s-o piardă.

Anunțuri