Etichete

, , , , ,

Acesta e rezumatul celor ce se întîmplă în cîntul XXXI din Paradis, unde lui Borges i se pare a găsi “versurile cele mai patetice pe care literatura le-a izvodit vreodată”. Prozatorul argentinian e de părere că întregul poem sacru, cu cele trei părţi ale sale, a fost scris de Dante ca pretext pentru evocarea imaginii iubitei. Ipoteza e în măsură să nedumerească, mai ales cînd e aplicată unor pasaje unde Beatrice nu are nici un rol activ. Spre deosebire de alte cînturi, din finalul Purgatoriului sau din Paradis, unde Beatrice avea o importanţă primordială, aici relaţia deja e consumată. Călăuza se desprinde de lîngă pelerinul aflat în pragul revelaţiei finale şi îşi ocupă locul stabilit, în concertul armoniei cosmice. Femeia îl părăseşte pe protagonist şi se aşază pe una dintre petalele din amfiteatrul candidei roze, de unde doar îl priveşte şi îi zîmbeşte, fără a scoate vreun cuvînt. Beatrice devine, în ordinea metafizică, una dintre componentele minunăţiilor divinităţii. Universul e frumos în diversitatea sa, nu se reduce la o altă unitate decît aceea a lui Dumnezeu însuşi.

Tot cîntul XXXI se edifică pe confluenţa dintre pacea senină a preafericiţilor şi fervoarea iubitoare a îngerilor. Simetria spirituală a miilor de suflete mîntuite şi a miilor de îngeri cu aripile desfăcute în zbor de veneraţie, împrejurul Sfintei Fecioare, captivează atenţia lui Dante. Copleşit de armonia marilor structuri, el apucă doar să constate rocada dintre călăuze: locul Beatricei a fost luat de Sfîntul Bernard. Dar privirile sale nu se îndreaptă spre o imagine individuală, ci spre cunoaşterea universală.

auerbachMişcător e şi interludiul celor patru terţine în care, la despărţire, Dante o ovaţionează pe Beatrice. Este însă limpede că nu pentru niscaiva calităţi “erotice” e omagiată femeia, atunci cînd ni se vorbeşte de “speranţa sufletului”, “mîntuire”, “puterea şi bunăvoinţa” care înlesnesc “îndurarea şi virtutea”. Revelaţia asupra divinităţii e posibilă doar în urma purificării, prin ascensiunea de la păcat la virtute, de la slugărnicie la libertate. Beatrice a avut, de-a lungul acestui proces, o funcţie esenţială. Auerbach a subliniat-o, cu mare acuitate, atunci cînd a analizat caracterul figural al Divinei Comedii: “La Dante sensul literal sau realitatea istorică a unui personaj nu contrazice semnificaţia sa mai profundă, ci e figura sa; realitatea istorică nu e abolită de semnificaţia mai profundă, ci e confirmată de ea, este completată. Beatrice din Vita Nova e o persoană istorică; ea într-adevăr a apărut în faţa lui Dante, într-adevăr l-a salutat, mai tîrziu într-adevăr i-a respins salutul, l-a persiflat, a deplîns o prietenă pierdută şi pe tatăl ei şi într-adevăr a murit. (…) Şi trebuie de asemeni să ţinem seama de faptul că, pentru Dante, inclusiv acea Beatrice reală constituie din prima clipă a apariţiei sale un miracol trimis din cer, o încarnare a adevărului divin. (…) Funcţia pe care Dante i-o atribuie apare foarte limpede în acţiunile şi definiţiile persoanei sale. Ea este figura sau încarnarea revelaţiei (…), pe care graţia divină i-o trimite din iubire (Inf., II, v. 72) omului pentru a-l mîntui şi care devine, pentru el, călăuza către ‘visio Dei’. (…) Beatrice e încarnare, e ‘figură’ sau ‘idolo Christi’ (ochii ei reflectă dubla sa natură, Purg., XXXI, v. 126) şi prin urmare este şi o persoană umană” (vezi Erich Auerbach, Figura, în vol. Studi su Dante, Feltrinelli, 2005, p. 224-226).

Povestea de dragoste a lui Dante a evoluat, pe neobservate, într-o poveste de cunoaştere: a sinelui, a lumii înconjurătoare, a universului totalizant. Ce păcat că Borges a rămas dincoace de această devenire, văzînd-o tot pe Beatrice, ca femeie iubită, acolo unde Dante ne descrie deja Paradisul şi pe Sfînta Fecioară, învăluită în lumină.

Anunțuri