O răstălmăcire a lui Borges (2)

Etichete

Beatrice, Dante, Divina Comedie, Jorge Luis Borges, Paradisul, rastalmacire

E bizar felul în care Borges porneşte de la momentul desprinderii lui Beatrice de Dante, pentru a trage o concluzie aflată la antipodul scenei care se ilustrează. El ne povesteşte că Dante a scris toată Divina Comedie doar spre a construi un fundal estetic pentru femeia iubită: “Socotesc că Dante a plăsmuit cea mai frumoasă carte pe care a dat-o vreodată literatura pentru a insera cîteva întîlniri cu Beatrice, cea cu neputinţă de recîştigat. Mai bine zis, bolgiile pedepselor şi Purgatoriul dinspre miazăzi, cele nouă cercuri concentrice şi Francesca şi sirena şi grifonul şi Bertrand de Born sînt inserări; un surîs şi o voce, pe care el le ştie pierdute, sînt adevăratul temei”. Din păcate nimic din poezia dantescă nu legitimează operaţiunea comentatorului său, care desparte imaginea Beatricei de ansamblul universului armonios.

Pentru a lămuri situaţia să refacem întregul context al cîntului XXXI din Paradis. Drumeţului i se înfăţişează în deschidere grupul de preafericiţi (“la milizia santa”), aceia care în timpul vieţii au militat pentru Isus. Ei sînt dispuşi într-un amfiteatru din Empireu, sub aspectul unui trandafir alb (“in forma dunque di candida rosa”). Deasupra lor, asemeni unui roi de albine, ce se scufundă în petalele florii şi se înalţă apoi iarăşi în văzduh, acolo unde munca lor prinde gust, zboară grupuri-grupuri de îngeri. Aceştia fac legătura între preafericiţii din amfiteatrul divin şi izvorul unde iubirea mereu sălăşluieşte.

1. “In forma dunque di candida rosa
mi si mostrava la milizia santa
che nel suo sangue Cristo fece sposa;

4. ma l’altra, che volando vede e canta
la gloria di colui che la ‘nnamora
e la bontà che la fece cotanta,

7. sì come schiera d’ape che s’infiora
una fïata e una si ritorna
là dove suo labro s’insapora,

10. nel gran fior discendeva che s’addorna
di tante foglie, e quindi risaliva
là dove ‘l suo amor sempre soggiorna.”

De fapt întregul Empireu e structurat pe trei niveluri: cel inferior, al amfiteatrului de preafericiţi sub forma candidei roze, cel intermediar, al îngerilor ce zboară de sus în jos şi înapoi, respectiv ultimul, suprem, unde veghează Dumnezeu. Aşa cum subliniază cu fineţe comentatorii, “în nemişcarea preafericiţilor şi în imensa legiune a îngerilor care, zburînd şi intonînd cîntece de slavă, devine intermediară de beatitudine între Dumnezeu şi aleşii săi, găsim viziunea sensibilă a lui Dante (…), reprezentarea concretă ce conţine întreaga valoare a vieţii paradisiace, aşa cum el a conceput-o şi a exprimat-o în versuri: o viaţă sigură în eternitate, unde pacea supremă se uneşte cu o continuă fervoare a iubirii” (E.A. Panaitescu).

Publicitate