Etichete

, , , , ,

borgesProzatorul argentinian îşi încheie seria celor Nouă eseuri danteşti cu o meditaţie la Ultimul surîs al Beatricei. De fapt el ia în discuţie un pasaj dinspre finalul Divinei Comedii, extrăgîndu-l din contextul capodoperei şi investindu-l cu semnificaţii sporite. “Intenţia mea este să comentez versurile cele mai patetice pe care literatura le-a izvodit vreodată. Sînt cele din cîntul XXXI al Paradisului şi, cu toate că sînt celebre, nimeni nu pare a fi desluşit chinul ce zace în ele, nimeni nu le-a ascultat în întregime”, ne asigură eseistul.

Care e contextul narativ la care se face referinţă? Să ni-l reevocăm prin cuvintele lui Borges. Eroul medieval a depăşit cerurile Paradisului şi “urcă în Empireu; în această regiune necuprinsă (ca în pînzele prerafaelite) ceea ce e departe nu-i mai puţin desluşit decît ceea ce se află în apropiere. Dante vede un rîu înalt de lumină, vede pîlcuri de îngeri, vede infinitul Trandafir al Paradisului alcătuit din sufletele celor drepţi, înşiruite în formă de amfiteatru. Deodată, îşi dă seama că Beatrice l-a părăsit. O vede sus, pe unul din cercurile Trandafirului. Aidoma unui om care, din străfundul mării, şi-ar ridica ochii către bolta unde tună, tot astfel el o venerează şi o imploră. Îi mulţumeşte pentru binefăcătoarea-i milă şi îi încredinţează sufletul. Textul grăieşte aşa:

91. ‘Così orai; e quella, sì lontana
come parea, sorrise e riguardommi;
poi si tornò all’eterna fontana’
”.

(Aşa eu mă rugai; şi ea, aşa departe / cum părea, zîmbi şi mă privi; / apoi se-ntoarse în fîntîna eternă.) Terţina marchează de fapt momentul despărţirii călătorului Dante de cea de-a doua sa călăuză. După Virgiliu (simbolul raţiunii), care l-a ajutat să străbată Infernul şi Purgatoriul, Beatrice (simbolul credinţei) l-a îndrumat pînă aici, în ascensiunea prin Paradis. Funcţia ei este preluată, în ultimele cînturi ale poemului, de Sfîntul Bernard.

Anunțuri