Mă bucur că Editura Univers vine pe piaţă cu a treia ediţie a romanului de succes Ai toată viaţa înainte de Romain Gary, tradus şi prefaţat de mine. Primele două s-au epuizat de multişor. Lansarea va fi la Tîrgul Bookfest din Bucureşti, vineri, 31 mai 2013, orele 18.30. Vor lua cuvîntul Aurora Liiceanu, Cristian Teodorescu şi Laszlo Alexandru.
Cînd a apărut cea de-a doua ediţie, în anul 2006, am scris un eseu intitulat Povestea unei cărţi. Îl recitesc şi constat că nu şi-a pierdut actualitatea. Îl reiau aici.
Dacă mi-a plăcut ceva în viaţă, aceasta a fost lectura.
Ca împătimit cititor de reviste culturale, acum douăzeci de ani am găsit un eseu memorabil în România literară, unde Eugen Simion prezenta romanul franţuzesc La vie devant soi. Era în 1986, dictatura comunistă din România făcea deja ravagii, lumina electrică se întrerupea la primele ceasuri ale serii (adică tocmai cînd ai fi avut nevoie de ea), mîncarea era raţionalizată pe bonuri şi liste individuale, în funcţie de zona de domiciliu, pîinea era pe cartelă, frigul băltea pătrunzător prin apartamente. Pe-atunci te gîndeai la Franţa ca la planeta Marte. Cînd ziceai Paris, îţi imaginai o călătorie prin cosmos. În mijlocul acestei dezolări extinse, criticul bucureştean povestea despre un roman occidental răsunător: destinul unui copil orfan, situat la marginea societăţii, care ajunge să descopere pas cu pas cruzimile şi nedreptăţile, dar şi valorile umane ascunse prin suburbii. După lectura comentariului din revistă, am rămas cu regretul că nu voi reuşi probabil niciodată să citesc şi eu cartea cu pricina.
Lucru cu atît mai supărător, cu cît am aflat că apariţia sa era strîns legată de o împrejurare ciudată. La vie devant soi se tipărea în 1975 sub semnătura unui oarecare Emile Ajar, se vindea repede în peste 1.000.000 de exemplare şi primea Premiul Goncourt, fără a fi fost recunoscut scriitorul din spatele textului. Abia în 1981, la un an după sinuciderea lui Romain Gary, s-a pus semnul identităţii între cei doi. Abia atunci s-a văzut că scriitorul francez şi-a înşelat definitiv cititorii şi criticii, reuşind să obţină a doua oară (situaţie fără precedent) cel mai mare premiu literar francez. Romain Gary era deja cunoscut datorită romanelor Education européenne, Les Racines du Ciel, La Promesse de l’aube etc. În perioada finală a publicat în dublu registru, atît sub proprie semnătură: Au-delà de cette limite, votre ticket n’est plus valable, Clair de femme etc., cît şi sub pseudonimul care i-a adus al doilea Goncourt – Emile Ajar: Gros-Câlin, Pseudo, Les Angoisses du Roi Salomon.
Atîtea nume sonore, atîtea cifre ameţitoare, atîtea premii impresionante! Din fundul de provincie întunecată a unei ţări comuniste congelate, e uşor de înţeles că nu speram să mă familiarizez vreodată cu ele. Poate e util să le explic aici cititorilor tineri că, în Clujul anilor ‘80, nu prea avea rost să treci pe la librărie. Puţinele cărţi lizibile erau strict autohtone şi se vindeau doar pe sub tejghea, unor pile-cunoştinţe-relaţii îndelung verificate, ori “la pachet”, în cele mai bizare combinaţii: Desant ‘83 şi documentele Partidului; Zmeura de cîmpie şi Manualul horticultorului. Unicul exemplar din Cel mai iubit dintre pămînteni l-am parcurs, săptămîni în şir, la sala de lectură a bibliotecii orăşeneşti, cu trepidaţia echivalentă surescitării date de fornicare.
Cărţile de calitate se cumpărau, aşadar, din două surse diferite: de la tîrgul de vechituri (aşa-numitul Oszer) sau de la anticariat. Tîrgul se ţinea în fiecare duminică dimineaţa. Într-o periferie etern prăfuită, în mijlocul maşinilor “Dacia” revopsite, al bicicletelor tip “Ukraina”, al casetelor cu muzică populară şi al diverselor reminiscenţe (haine zdrenţuite, pantofi scîlciaţi, pulovere scămoşate – ba o dată am văzut la vînzare şi chiloţi second hand!), puteai găsi uneori, expuse pe mesele de piatră sau chiar pe jos, volume de Faulkner şi García Márquez, Nikos Kazantzakis şi Knut Hamsun, Malcolm Lowry şi Aldous Huxley, Yasunari Kawabata şi Ryunosuke Akutagawa, ori chiar Istoria credinţelor şi ideilor religioase de Mircea Eliade (cumpărată în ani succesivi, pe măsura apariţiei celor trei volume). În schimb la anticariatul din centrul oraşului aveam mai puţin succes. Concurenţa cu alţi cititori febrili era devastatoare şi, neghiob cum eram, îmi lipseau “pilele” cu desăvîrşire. Mă consolam cu niscaiva cărţi în limbi străine, mai puţin vînate de lectori amatori: Madame Bovary, Germinal sau Le grand Meaulnes; Divina Commedia cu comentariul lui Tommaseo, I promessi sposi sau Il gattopardo.
Zică cine ce-ar zice, dar curioase şi ciudate şi nebănuite şi întortocheate-s căile Domnului literaturii. În 1988, după un inventar prelungit la anticariatul din Cluj, dau buzna printre primii cumpărători spre rafturile împrospătate cu cărţi franţuzeşti şi găsesc ediţia princeps din La vie devant soi! Singur şi neştiut de nimeni, mă îndrăgostesc de această carte, o citesc şi o recitesc din doască-n doască, o traduc – de plăcerea mea şi de amoru’ artei – şi o retraduc în română (în total: 3 transcrieri). Apoi o colaţionez cu versiunea în limba maghiară (Elöttem az élet, Bukarest, Kriterion Könyvkiadó, 1981, traducere de Bognár Róbert), mult inferioară celei reuşite de mine în română. O spun cu tot orgoliul!
Timp aveam berechet, nu-i vorbă. Doar ce făcuserăm un scandal de pomină la şefii din Capitală, fiindcă fuseserăm obligaţi să participăm, fără a fi întrebaţi, la un curs opţional despre Folclorul literar românesc. Noi, studenţii de la Facultatea de Filologie, am avut ingenuitatea de-a întocmi chiar liste cu semnături de protest către Ministerul Învăţămîntului! E-hei, ce vremuri erau acelea, cînd i-am dat telefonic un ultimatum secretarului C.C. al U.T.C., Mircea Cranta, şi l-am anunţat că, dacă nu rezolvă problema noastră în 48 de ore, o delegaţie de studenţi clujeni va merge cu pancarte şi afişe să demonstreze în centrul Bucureştiului! Eram în anul 1988. De rezolvat fireşte că nu s-a rezolvat mare lucru, dar nu mult timp mai apoi, profesorul Dumitru Pop perora de la catedră, în cadrul cursului semestrial monografic despre Pluguşor, în timp ce eu, în boala livrescă a tinereţii şi patima vinovată a studenţiei, transcriam harnic pe sub bancă traducerea romanului Ai toată viaţa înainte.
Să fiu crezut: habar n-aveam cum trebuie să faci ca să tipăreşti o carte. Mi s-a spus doar că singura instituţie românească autorizată să publice romane străine era pe-atunci Editura Univers din Bucureşti. Şi că în prealabil e nevoie să obţii un copyright. Iată-mă aşadar, din proprie iniţiativă, trimiţînd o scrisoare spre Paris, la Editura Mercure de France. Le relatam succint povestea mea de student sărac, care s-a îndrăgostit nu de-o fată, ci de-o carte, La vie devant soi a lui Romain Gary, şi le ceream voie s-o public în România. Trăiam ultimele luni ale dictaturii ceauşiste, pînă şi ilustratele expediate cu salutări de la Eforie Nord erau atent cenzurate, nu-mi făceam iluzii că misiva mea internaţională va ajunge la destinaţie. Dar probabil s-a petrecut o minune, căci a ajuns! Mesajul meu naiv, nimerit în capitala europeană a culturii, a reuşit pesemne să înduioşeze. Mi s-a răspuns, după nici două săptămîni, dîndu-mi-se acordul de principiu. Urma ca eu, traducătorul, să-mi găsesc o editură din ţară, care să încheie actele oficiale de colaborare. Îmi tremura de emoţie mîna în care ţineam scrisoarea occidentală, pe hîrtie albastră fină, cu încrustaţii în relief şi antet colorat în roşu. Mi se părea că totul e doar un vis prea frumos ca să fie adevărat.
Mi-am continuat utopica aventură adolescentină luînd calea Bucureştilor, spre Editura Univers. Casa Scînteii era pe-atunci înconjurată brîuri-brîuri cu paznici, portari şi “miliţişti”, de parcă ţara toată s-ar fi năpustit într-acolo, la împărţirea colacilor. Cu un strop de ambiţie şi un plus de perseverenţă, urc totuşi spre etajele terminale ale building-ului stalinist. Ajung pe fotoliul din faţa lui Romul Munteanu pentru a-i argumenta, pe un ton perfect demagogic, necesitatea publicării acestui roman despre… mizeria occidentală şi despre… nefericirea din societatea capitalistă. Acela îmi rînjeşte complice pe sub sprîncene, apoi îmi obiectează că romanul e, totuşi, cam “porcos”. E-te, al naibii, apucase şi el să-l citească! Mă trimite totuşi, “pentru negocieri”, la Angela Cismaş, responsabila departamentului de traduceri din limba franceză. O doamnă foarte în vîrstă, foarte sobră, foarte ţeapănă şi foarte surdă. Îi spun strigînd că am venit să le propun spre publicare romanul lui Emile Ajar-Romain Gary (iar în sinea mea, cu groază: oare şi ea l-o fi citit?). Îmi dau seama că nu mă aude, îi repet de trei ori fraza şi apoi văd cum se schimbă la faţă de spaimă. Îmi zice indignată că, în ziua de azi, e absolut imposibil să-l publici în România pe Alfred Jarry (!). Şi că sînt un provocator. Şi că vreau să destabilizez. Şi că să ies imediat afară. Degeaba urlu că nu e Jarry, e Ajar-Gary! Degeaba îi arăt scrisoarea originală din partea editurii franceze. Ea îmi subliniază cu pixul, barbar, insistent, cîteva pasaje pe imaculata foaie lucioasă, iar apoi mă dă afară, sec, din birou. Înainte de-a-i trînti uşa, apuc să-i zbier ceva despre incompetenţă. Nici astăzi nu-mi dau seama dacă m-a auzit.
Nu ştiu ce-a fost atunci: efectul nopţii nedormite, pe trenul insalubru spre Bucureşti? Indignarea pentru modul cum fusesem tratat? Disperarea că nu pot publica traducerea gata făcută a unei cărţi excepţionale? M-am îndreptat spre parcul somptuos de lîngă Piaţa Scînteii şi m-am trîntit epuizat, de-a lungul, pe prima bancă apărută în cale. A durat doar o secundă. Apoi am constatat că m-am lipit. Banca fusese proaspăt vopsită în verde. Eram mînjit din creştetul capului, în josul cefei, pe tot spatele, pe blugi, pînă la glezne. Între a izbucni în hohote de plîns şi a mă tîrî pe fund, prin iarba deasă, în încercarea de a-mi şterge cît de cît hainele, am ales instinctiv a doua variantă.
La Editura Univers am revenit, cu aceeaşi propunere, în primăvara anului 1990. Între timp se întîmplase o revoluţie. Accesul în clădire era infinit mai simplu: împingeai poarta şi luai liftul. Romul Munteanu lipsea din biroul directorial. M-a întîmpinat un domn distins şi înţelegător, Nicolae Alexe, despre care am aflat că era redactor-şef. M-a trimis la inevitabila Angela Cismaş, al cărei comportament se mai şlefuise. Deh, situaţia era alta. Am fost invitat să las oferta şi să mai vin pe-acolo, la anu’ şi la mulţi ani! Şi, efectiv, după alte zeci de insistenţe telefonice ale mele şi după alţi trei ani şi jumătate, în care s-au schimbat, pe rînd, directorul editurii, redactorul-şef (pensionat), lectorul de carte (pensionat), secretara (de două ori), ei bine, miracol!, romanul tradus şi prefaţat de mine a ajuns să fie tipărit!
Au trecut alţi treisprezece ani de la aceste aventuri. Alaltăieri am aflat cu surprindere că ziarul Cotidianul îşi lansează noul supliment de carte, în tiraj impresionant şi la preţul unui ştrudel, tocmai cu traducerea mea din Romain Gary. O doamnă îmi povesteşte entuziasmată că acest volum, citit de la o copertă la alta şi apoi reluat mereu, la anumite intervale, a fost marea ei dragoste din tinereţe; că i l-a dăruit chiar logodnicului, înainte de nuntă. Alte persoane mă înconjoară telefonic cu afecţiunea lor nestăvilită.
Mă uit în urmă la tot ce s-a întîmplat şi nu ştiu ce să zic. Poate că efortul meu n-a fost inutil.
