• Site
  • „E-Leonardo”
  • Volume scrise
  • Volume traduse
  • Articole în presă
  • TV – Radio
  • Lectura lui Dante
  • Pirandello

Laszlo Alexandru

~ writer's blog

Laszlo Alexandru

Arhive lunare: mai 2013

Tutti frutti

29 Miercuri mai 2013

Posted by Laszlo Alexandru in Anunţuri

≈ 2 comentarii

Etichete

blog, Bucuresti, carte, Herg Benet, insemnari

Editura Herg Benet din Bucureşti anunţă apariţia volumului Tutti frutti de Laszlo Alexandru.

tutti-frutti

Al treilea volum de însemnări cotidiene pe blog vorbeşte despre întîmplările agitate din anul 2012. Este perioada răsturnărilor politice locale şi naţionale din România, care antrenează militantismul adesea demagogic, antieuropean al unor intelectuali reputaţi. Afilierile pe bază de interese şi simpatii se fac sub faldurile discursului teoretic pompos. Continuă eforturile unor lideri de opinie de a-i dezvinovăţi pe scriitorii care, înainte de 1989, au colaborat cu Securitatea ceauşistă. Plagiatul ştiinţific e penalizat la alţii şi recompensat la noi. Munca traducătorilor e răsplătită cu ţepe din partea unei cunoscute edituri bucureştene care uită să-i plătească. Acestea şi alte teme ale discursului public autohton se intersectează cu reflecţiile în jurul lui Dante Alighieri şi al liricii italiene medievale, amintirile despre foştii profesori, activitatea cu actualii elevi, comentariile unor filme incitante sau însemnările de traductologie. Pe scurt: Tutti frutti.

Publicitate

Per la selva oscura. Dante parlato

28 Marți mai 2013

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ 7 comentarii

Etichete

Bookfest, carte, Dante, dialog, Laszlo Alexandru, Ovidiu Pecican, Vinea

Editura Vinea anunţă lansarea volumului Per la selva oscura. Dante parlato, de Laszlo Alexandru şi Ovidiu Pecican, în cadrul tîrgului Bookfest de la Bucureşti, sîmbătă, 1 iunie 2013, orele 13. Versiunea în limba română a cărţii a apărut şi s-a lansat acum doi ani, de asemeni la Bookfest. Această ediţie include prefaţa lui Patrizio Trequattrini, pe care o redau în română şi italiană.

image description

Locuind la Cluj-Napoca, am avut norocul de a-i cunoaşte atît pe Laszlo Alexandru cît şi pe Ovidiu Pecican, două personaje renumite aici în Transilvania şi în toată România pentru perseverenţa şi profunzimea dăruirii lor erudite. Este vorba despre doi intelectuali români care acţionează în domenii de cercetare distincte, se diferenţiază prin formaţia lor culturală, dar se aseamănă prin aceeaşi fierbinte iubire pentru cunoaştere.

Mulţumită lui Dante, pe baza puternicelor sugestii pe care părintele limbii italiene precum şi steaua polară a culturii tuturor timpurilor o exercită şi în afara graniţelor naţionale, cei doi erudiţi au găsit prilejul unei întîlniri, dînd viaţă acestor dialoguri captivante şi incitante, susţinuţi de o implacabilă curiozitate culturală, îndreptată mai întîi de toate asupra Poetului şi a operei sale de căpătîi, dar care se extinde în egală măsură asupra întregului Ev Mediu şi, aş îndrăzni să spun, asupra tuturor categoriilor spiritului, ce ne permit să ne închipuim şi să descifrăm încîlcita aventură umană.

Vorbind despre un autor de statura lui Dante, pe de altă parte, nu putem decît să înălţăm privirea spre cer şi să ne năpustim într-o odisee a cunoaşterii, destinată a se extinde pînă la limitele propriei vieţi. Acesta e cazul lui Laszlo Alexandru, dantolog absolut, care şi-a dedicat întreaga existenţă “cauzei”, eminent cunoscător al operei Poetului şi nesecat izvor de informaţii şi noţiuni legate de el. Perspicacităţii şi preciziei punctuale ale filologului şi lingvistului Laszlo îi corespunde vastul orizont de cunoaştere al istoricului şi filosofului Pecican, minte universală, monument uman înălţat în templul Mnemosynei, cultivator al adevărului urmărit cu tenacitate, pe baza unei carteziene îndoieli metodice. Din întîlnirea-ciocnirea, aproape aş zice din frecuşul dintre adevărul particular al filologului şi acela universal al istoricului ţîşneşte o nouă străfulgerare, o lumină inedită se aprinde asupra eternei comedii danteşti şi a mereu proaspetei întîmplări umane a autorului său.

Sînt pagini proaspete, pline de viaţă, aproape conviviale, scrise cu un stil agil şi antiacademic, reflex al acelei spontaneităţi care le-a generat. Sînt colocvii care într-adevăr s-au desfăşurat, în aspecte şi ocazii informale, dincolo de respectivele obligaţii profesionale, din pură iubire pentru cunoaştere. Sînt discuţii contemplative, ce se regăsesc în marea matcă a tradiţiei socratic-platonice, ne reamintesc de cea mai măreaţă şi străveche şcoală a noastră de gîndire. Sînt semnul incontestabil al civilizaţiei noastre celei mai înalte: aceea a dialogului. Nu există nici urmă de conflict sau demonstraţie de forţă, ci doar politicoasa, cordiala şi prietenoasa înclinaţie către ascultarea şi înţelegerea profundă a motivaţiilor celuilalt, fără de care altminteri nu s-ar căli propriile tale motivaţii. Ne place mult să vedem cum flutură încă o dată drapelul civilităţii, să ne simţim cu toţii fraţii, fiii aceloraşi părinţi fondatori, care s-au numit Homer, Platon, Virgiliu, Dante, Shakespeare, Goethe, Eminescu.

Sîntem în prezenţa unei dezbateri ce zboară la mare înălţime, care îl poleieşte cu cea mai însemnată onoare pe ilustrul nostru poet; o rară ocazie pentru cititorul italian, o lecţie magistrală despre cel mai valoros patrimoniu literar al nostru, din partea unor evaluatori străini de o competenţă rafinată. Un clopoţel care sună şi pentru noi, mai ales pentru noi, italienii. Va reuşi oare să ne trezească?

Dante-Padurea

Abitando a Cluj-Napoca, ho avuto la fortuna di conoscere sia Laszlo Alexandru che Ovidiu Pecican, due personaggi noti qui in Transilvania e in tutta la Romania, per la costanza e la profondità del loro impegno di studiosi. Si tratta di due intellettuali romeni che operano in campi di ricerca diversi, che si discostano per formazione culturale ma sono accomunati dallo stesso inestinguibile amore per il sapere.

Grazie a Dante, in virtù della potente suggestione che il padre della lingua italiana, nonchè stella polare della cultura di tutti i tempi, esercita anche al di fuori dei confini nazionali, i due studiosi hanno trovato un’occasione di incontro, dando vita a questi dialoghi accattivanti e incitanti, sorretti da una implacabile curiosità culturale, puntata innanzi tutto sul Poeta e sulla sua opera maggiore ma spaziante nondimeno su tutto il Medio Evo e, oserei dire, su tutte le categorie dello spirito che permettono di pensare e decifrare l’intricata avventura umana.

Parlando di un autore della statura di Dante, d’altra parte, non si può far altro che levare lo sguardo verso il cielo e lanciarsi verso un’odissea della conoscenza destinata ad estendersi fino ai confini della propria vita. È questo il caso di Laszlo Alexandru, dantista assoluto, che ha dedicato la propria esistenza alla «causa», eccelso conoscitore dell’opera del Poeta e miniera inesauribile di informazioni e nozioni a lui relative. All’acume e alla precisione puntuale del filologo e del linguista Laszlo fa da sfondo il vasto orizzonte conoscitivo dello storico e filosofo Pecican, mente universale, monumento umano eretto nel tempio di Mnemosyne, cultore della verità tenacemente perseguita con una sorta di cartesiano dubbio metodico. Dall’incontro-scontro, direi quasi dallo sfregamento tra la verità particolare del filologo e quella universale dello storico sprizza una scintilla nuova, una luce inedita si accende sull’eterna commedia dantesca e sulla mai tramontata vicenda umana del suo autore.

Sono pagine fresche, vivaci, quasi conviviali, scritte con uno stile agile e antiaccademico, riflesso di quella spontaneità che le ha generate. Sono colloqui che si sono realmente svolti, in modi e occasioni informali, al di là dei rispettivi impegni professionali, per puro amore della conoscenza. Sono discussioni contemplative, che riconfluiscono nel grande alveo della tradizione socratico-platonica, che ci riportano alla nostra più grande e più antica scuola di pensiero. Sono un segno inequivocabile della nostra più alta civiltà: quella del dialogo. Non c’è contesa né prova di forza, ma solo la civile, cordiale e amichevole disposizione all’ascolto, alla comprensione profonda delle ragioni dell’altro, senza le quali del resto non si temprerebbero mai le ragioni proprie. Ci piace molto veder sventolare ancora una volta la bandiera della civiltà, sentirci tutti fratelli, figli degli stessi padri fondatori, che si sono chiamati Omero, Platone, Virgilio, Dante, Shakespeare, Goethe, Eminescu.

Siamo in presenza di un dibattito che vola alto, che rende il massimo onore al nostro poeta più illustre; un’occasione rara per il lettore italiano, una lezione magistrale sul nostro patrimonio letterario più prezioso da parte di estimatori stranieri finemente competenti. Una campanella che suona anche per noi, soprattutto per noi italiani. Forse finalizzata al nostro risveglio?

Patrizio Trequattrini

Ai toată viaţa înainte

26 Duminică mai 2013

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ 12 comentarii

Etichete

Ai toata viata inainte, carte, cultura, Emile Ajar, Romain Gary, traducere

Mă bucur că Editura Univers vine pe piaţă cu a treia ediţie a romanului de succes Ai toată viaţa înainte de Romain Gary, tradus şi prefaţat de mine. Primele două s-au epuizat de multişor. Lansarea va fi la Tîrgul Bookfest din Bucureşti, vineri, 31 mai 2013, orele 18.30. Vor lua cuvîntul Aurora Liiceanu, Cristian Teodorescu şi Laszlo Alexandru.

Cînd a apărut cea de-a doua ediţie, în anul 2006, am scris un eseu intitulat Povestea unei cărţi. Îl recitesc şi constat că nu şi-a pierdut actualitatea. Îl reiau aici.

gary3

Dacă mi-a plăcut ceva în viaţă, aceasta a fost lectura.

Ca împătimit cititor de reviste culturale, acum douăzeci de ani am găsit un eseu memorabil în România literară, unde Eugen Simion prezenta romanul franţuzesc La vie devant soi. Era în 1986, dictatura comunistă din România făcea deja ravagii, lumina electrică se întrerupea la primele ceasuri ale serii (adică tocmai cînd ai fi avut nevoie de ea), mîncarea era raţionalizată pe bonuri şi liste individuale, în funcţie de zona de domiciliu, pîinea era pe cartelă, frigul băltea pătrunzător prin apartamente. Pe-atunci te gîndeai la Franţa ca la planeta Marte. Cînd ziceai Paris, îţi imaginai o călătorie prin cosmos. În mijlocul acestei dezolări extinse, criticul bucureştean povestea despre un roman occidental răsunător: destinul unui copil orfan, situat la marginea societăţii, care ajunge să descopere pas cu pas cruzimile şi nedreptăţile, dar şi valorile umane ascunse prin suburbii. După lectura comentariului din revistă, am rămas cu regretul că nu voi reuşi probabil niciodată să citesc şi eu cartea cu pricina.

Lucru cu atît mai supărător, cu cît am aflat că apariţia sa era strîns legată de o împrejurare ciudată. La vie devant soi se tipărea în 1975 sub semnătura unui oarecare Emile Ajar, se vindea repede în peste 1.000.000 de exemplare şi primea Premiul Goncourt, fără a fi fost recunoscut scriitorul din spatele textului. Abia în 1981, la un an după sinuciderea lui Romain Gary, s-a pus semnul identităţii între cei doi. Abia atunci s-a văzut că scriitorul francez şi-a înşelat definitiv cititorii şi criticii, reuşind să obţină a doua oară (situaţie fără precedent) cel mai mare premiu literar francez. Romain Gary era deja cunoscut datorită romanelor Education européenne, Les Racines du Ciel, La Promesse de l’aube etc. În perioada finală a publicat în dublu registru, atît sub proprie semnătură: Au-delà de cette limite, votre ticket n’est plus valable, Clair de femme etc., cît şi sub pseudonimul care i-a adus al doilea Goncourt – Emile Ajar: Gros-Câlin, Pseudo, Les Angoisses du Roi Salomon.

Atîtea nume sonore, atîtea cifre ameţitoare, atîtea premii impresionante! Din fundul de provincie întunecată a unei ţări comuniste congelate, e uşor de înţeles că nu speram să mă familiarizez vreodată cu ele. Poate e util să le explic aici cititorilor tineri că, în Clujul anilor ‘80, nu prea avea rost să treci pe la librărie. Puţinele cărţi lizibile erau strict autohtone şi se vindeau doar pe sub tejghea, unor pile-cunoştinţe-relaţii îndelung verificate, ori “la pachet”, în cele mai bizare combinaţii: Desant ‘83 şi documentele Partidului; Zmeura de cîmpie şi Manualul horticultorului. Unicul exemplar din Cel mai iubit dintre pămînteni l-am parcurs, săptămîni în şir, la sala de lectură a bibliotecii orăşeneşti, cu trepidaţia echivalentă surescitării date de fornicare.

Cărţile de calitate se cumpărau, aşadar, din două surse diferite: de la tîrgul de vechituri (aşa-numitul Oszer) sau de la anticariat. Tîrgul se ţinea în fiecare duminică dimineaţa. Într-o periferie etern prăfuită, în mijlocul maşinilor “Dacia” revopsite, al bicicletelor tip “Ukraina”, al casetelor cu muzică populară şi al diverselor reminiscenţe (haine zdrenţuite, pantofi scîlciaţi, pulovere scămoşate – ba o dată am văzut la vînzare şi chiloţi second hand!), puteai găsi uneori, expuse pe mesele de piatră sau chiar pe jos, volume de Faulkner şi García Márquez, Nikos Kazantzakis şi Knut Hamsun, Malcolm Lowry şi Aldous Huxley, Yasunari Kawabata şi Ryunosuke Akutagawa, ori chiar Istoria credinţelor şi ideilor religioase de Mircea Eliade (cumpărată în ani succesivi, pe măsura apariţiei celor trei volume). În schimb la anticariatul din centrul oraşului aveam mai puţin succes. Concurenţa cu alţi cititori febrili era devastatoare şi, neghiob cum eram, îmi lipseau “pilele” cu desăvîrşire. Mă consolam cu niscaiva cărţi în limbi străine, mai puţin vînate de lectori amatori: Madame Bovary, Germinal sau Le grand Meaulnes; Divina Commedia cu comentariul lui Tommaseo, I promessi sposi sau Il gattopardo.

gary

Zică cine ce-ar zice, dar curioase şi ciudate şi nebănuite şi întortocheate-s căile Domnului literaturii. În 1988, după un inventar prelungit la anticariatul din Cluj, dau buzna printre primii cumpărători spre rafturile împrospătate cu cărţi franţuzeşti şi găsesc ediţia princeps din La vie devant soi! Singur şi neştiut de nimeni, mă îndrăgostesc de această carte, o citesc şi o recitesc din doască-n doască, o traduc – de plăcerea mea şi de amoru’ artei – şi o retraduc în română (în total: 3 transcrieri). Apoi o colaţionez cu versiunea în limba maghiară (Elöttem az élet, Bukarest, Kriterion Könyvkiadó, 1981, traducere de Bognár Róbert), mult inferioară celei reuşite de mine în română. O spun cu tot orgoliul!

Timp aveam berechet, nu-i vorbă. Doar ce făcuserăm un scandal de pomină la şefii din Capitală, fiindcă fuseserăm obligaţi să participăm, fără a fi întrebaţi, la un curs opţional despre Folclorul literar românesc. Noi, studenţii de la Facultatea de Filologie, am avut ingenuitatea de-a întocmi chiar liste cu semnături de protest către Ministerul Învăţămîntului! E-hei, ce vremuri erau acelea, cînd i-am dat telefonic un ultimatum secretarului C.C. al U.T.C., Mircea Cranta, şi l-am anunţat că, dacă nu rezolvă problema noastră în 48 de ore, o delegaţie de studenţi clujeni va merge cu pancarte şi afişe să demonstreze în centrul Bucureştiului! Eram în anul 1988. De rezolvat fireşte că nu s-a rezolvat mare lucru, dar nu mult timp mai apoi, profesorul Dumitru Pop perora de la catedră, în cadrul cursului semestrial monografic despre Pluguşor, în timp ce eu, în boala livrescă a tinereţii şi patima vinovată a studenţiei, transcriam harnic pe sub bancă traducerea romanului Ai toată viaţa înainte.

Să fiu crezut: habar n-aveam cum trebuie să faci ca să tipăreşti o carte. Mi s-a spus doar că singura instituţie românească autorizată să publice romane străine era pe-atunci Editura Univers din Bucureşti. Şi că în prealabil e nevoie să obţii un copyright. Iată-mă aşadar, din proprie iniţiativă, trimiţînd o scrisoare spre Paris, la Editura Mercure de France. Le relatam succint povestea mea de student sărac, care s-a îndrăgostit nu de-o fată, ci de-o carte, La vie devant soi a lui Romain Gary, şi le ceream voie s-o public în România. Trăiam ultimele luni ale dictaturii ceauşiste, pînă şi ilustratele expediate cu salutări de la Eforie Nord erau atent cenzurate, nu-mi făceam iluzii că misiva mea internaţională va ajunge la destinaţie. Dar probabil s-a petrecut o minune, căci a ajuns! Mesajul meu naiv, nimerit în capitala europeană a culturii, a reuşit pesemne să înduioşeze. Mi s-a răspuns, după nici două săptămîni, dîndu-mi-se acordul de principiu. Urma ca eu, traducătorul, să-mi găsesc o editură din ţară, care să încheie actele oficiale de colaborare. Îmi tremura de emoţie mîna în care ţineam scrisoarea occidentală, pe hîrtie albastră fină, cu încrustaţii în relief şi antet colorat în roşu. Mi se părea că totul e doar un vis prea frumos ca să fie adevărat.

Mi-am continuat utopica aventură adolescentină luînd calea Bucureştilor, spre Editura Univers. Casa Scînteii era pe-atunci înconjurată brîuri-brîuri cu paznici, portari şi “miliţişti”, de parcă ţara toată s-ar fi năpustit într-acolo, la împărţirea colacilor. Cu un strop de ambiţie şi un plus de perseverenţă, urc totuşi spre etajele terminale ale building-ului stalinist. Ajung pe fotoliul din faţa lui Romul Munteanu pentru a-i argumenta, pe un ton perfect demagogic, necesitatea publicării acestui roman despre… mizeria occidentală şi despre… nefericirea din societatea capitalistă. Acela îmi rînjeşte complice pe sub sprîncene, apoi îmi obiectează că romanul e, totuşi, cam “porcos”. E-te, al naibii, apucase şi el să-l citească! Mă trimite totuşi, “pentru negocieri”, la Angela Cismaş, responsabila departamentului de traduceri din limba franceză. O doamnă foarte în vîrstă, foarte sobră, foarte ţeapănă şi foarte surdă. Îi spun strigînd că am venit să le propun spre publicare romanul lui Emile Ajar-Romain Gary (iar în sinea mea, cu groază: oare şi ea l-o fi citit?). Îmi dau seama că nu mă aude, îi repet de trei ori fraza şi apoi văd cum se schimbă la faţă de spaimă. Îmi zice indignată că, în ziua de azi, e absolut imposibil să-l publici în România pe Alfred Jarry (!). Şi că sînt un provocator. Şi că vreau să destabilizez. Şi că să ies imediat afară. Degeaba urlu că nu e Jarry, e Ajar-Gary! Degeaba îi arăt scrisoarea originală din partea editurii franceze. Ea îmi subliniază cu pixul, barbar, insistent, cîteva pasaje pe imaculata foaie lucioasă, iar apoi mă dă afară, sec, din birou. Înainte de-a-i trînti uşa, apuc să-i zbier ceva despre incompetenţă. Nici astăzi nu-mi dau seama dacă m-a auzit.

Nu ştiu ce-a fost atunci: efectul nopţii nedormite, pe trenul insalubru spre Bucureşti? Indignarea pentru modul cum fusesem tratat? Disperarea că nu pot publica traducerea gata făcută a unei cărţi excepţionale? M-am îndreptat spre parcul somptuos de lîngă Piaţa Scînteii şi m-am trîntit epuizat, de-a lungul, pe prima bancă apărută în cale. A durat doar o secundă. Apoi am constatat că m-am lipit. Banca fusese proaspăt vopsită în verde. Eram mînjit din creştetul capului, în josul cefei, pe tot spatele, pe blugi, pînă la glezne. Între a izbucni în hohote de plîns şi a mă tîrî pe fund, prin iarba deasă, în încercarea de a-mi şterge cît de cît hainele, am ales instinctiv a doua variantă.

La Editura Univers am revenit, cu aceeaşi propunere, în primăvara anului 1990. Între timp se întîmplase o revoluţie. Accesul în clădire era infinit mai simplu: împingeai poarta şi luai liftul. Romul Munteanu lipsea din biroul directorial. M-a întîmpinat un domn distins şi înţelegător, Nicolae Alexe, despre care am aflat că era redactor-şef. M-a trimis la inevitabila Angela Cismaş, al cărei comportament se mai şlefuise. Deh, situaţia era alta. Am fost invitat să las oferta şi să mai vin pe-acolo, la anu’ şi la mulţi ani! Şi, efectiv, după alte zeci de insistenţe telefonice ale mele şi după alţi trei ani şi jumătate, în care s-au schimbat, pe rînd, directorul editurii, redactorul-şef (pensionat), lectorul de carte (pensionat), secretara (de două ori), ei bine, miracol!, romanul tradus şi prefaţat de mine a ajuns să fie tipărit!

Au trecut alţi treisprezece ani de la aceste aventuri. Alaltăieri am aflat cu surprindere că ziarul Cotidianul îşi lansează noul supliment de carte, în tiraj impresionant şi la preţul unui ştrudel, tocmai cu traducerea mea din Romain Gary. O doamnă îmi povesteşte entuziasmată că acest volum, citit de la o copertă la alta şi apoi reluat mereu, la anumite intervale, a fost marea ei dragoste din tinereţe; că i l-a dăruit chiar logodnicului, înainte de nuntă. Alte persoane mă înconjoară telefonic cu afecţiunea lor nestăvilită.

Mă uit în urmă la tot ce s-a întîmplat şi nu ştiu ce să zic. Poate că efortul meu n-a fost inutil.

gary2

A revedea stelele

24 Vineri mai 2013

Posted by Laszlo Alexandru in Anunţuri

≈ 3 comentarii

Etichete

carte, cercetare, Dante, Divina Comedie, eseuri

Azi a apărut a 16-a mea carte de autor: A revedea stelele. Contribuţii la studiul operei lui Dante. Îi mulţumesc Editurii Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj pentru sprijinul profesionist acordat.

Coperta_Dante

L-am descoperit pe Dante în vremea cînd eram student al secţiei de italiană. Pentru mine el n-a reprezentat doar un alt autor care trebuia învăţat, sau un şir de informaţii istorico-literare de înmagazinat. De la uimirea faţă de complexitatea formală a Divinei Comedii, ce sfida perfecţiunea, am avansat către fascinaţia pentru bogăţia de cunoştinţe din cele mai diverse domenii de activitate umană, incluse în striaţiile capodoperei.

De vreo două decenii, de cînd am ajuns la rîndul meu să privesc de la catedră spre lumea din bănci, n-am ostenit a-l preda pe Dante altora mai tineri. Reiau în fiecare an, cu energii sporite şi entuziasm, descifrarea ideilor sale, a versurilor şi a rimelor sale, a strategiilor sale artistice complexe, în faţa publicului avînd chipuri diverse, dar mereu similare sclipiri de surpriză în ochi, ori zîmbete de mulţumire pe buze. Întrucît descoperirile lor au fost şi ale mele, pe neobservate mi-am extins sfera auditoriului ce părea interesat de cuvintele mele, în dialoguri radiofonice, conferinţe publice, însemnări fragmentare pe blog, intervenţii polemice, prefeţe de carte, studii academice cu note şi referinţe bibliografice, recenzii din presa literară, analize de traduceri şi aşa mai departe. De-a lungul anilor 2002-2013 s-au strîns aceste pagini care, toate, îl au în centrul lor pe Dante Alighieri, deşi reflectă ocazii şi strategii de exprimare foarte diversificate. Nu promit, fireşte, că mă voi opri aici cu meditaţiile în jurul celui mai fermecător poet italian.

Acum cîţiva ani, la întîlnirea bibliotecarilor şcolari clujeni, care s-a organizat tocmai în liceul meu, am avut posibilitatea de-a le prezenta oaspeţilor una dintre ultimele mele apariţii editoriale. În cadrul discuţiilor care au urmat, mi-a fost adresată, din rîndul publicului, neaşteptata întrebare dacă există vreo legătură între activitatea mea de scriitor şi aceea de profesor. Primul şi cel mai convingător exemplu pe care-l aveam la îndemînă se lega de meditaţiile în jurul lui Dante. “Dar de ce tocmai el?”, a sunat următoarea întrebare. Puteam să mă limitez la constatarea că e cel mai important scriitor din cultura italiană. Dar am completat arătînd că eu însumi venisem spre Dante în perioada ieşirii din adolescenţă. Tocmai depăşeam agnosticismul rebel al lui Albert Camus şi descopeream uluit forţa copleşitoare a credinţei. Treceam de la explozia răzvrătirii interioare, către făgaşul cuprinzător de cunoaştere a lumii înconjurătoare. Parcurgeam, cînt după cînt, jaloanele celor mai diversificate sentimente umane, ce contribuiau la aventurile vieţii de toate zilele, şi care mai apoi se răsfrîngeau în pedepsele şi recompensele de Dincolo. Cîştigul dobîndit, în plan spiritual, era mai vast decît cel oferit de orice altă întreprindere artistică. Şi nu poţi să nu iubeşti o carte care te învaţă cum să trăieşti.

Am impresia că am reuşit, cu acea ocazie, să-mi conving auditoriul. Voi izbuti oare să-mi înduplec şi cititorii?

Cuprins:

1. “Orrevol gente possedea quel loco”
Coşbuc şi Dante
Dante în viziunea lui George Coşbuc
Italienistul Alexandru Marcu
Dante tradus de Eta Boeriu
Un joc de cuvinte la Dante
Proba traducerii
Şantier dantesc
Estetica lui Dante
Natura în Divina Comedie
Lumea lui Dante, închipuită de Patapievici

2. “L’onrata nominanza”
Alighieri: arta afrontului
Personaje danteşti
Urmaşii lui Dante
Dante şi gîndirea “politic corectă”
“Dolce stil novo” n-a existat?
Dante – Infernul – o interpretare
Cu Dante în Purgatoriu
Un exemplu de simetrie la Dante
Acrostih compus din anafore
“Il gran rifiuto”
Diavolul logician
Însemnări despre Dante

3. “Onorate l’altissimo poeta”
Dante luat în tărbacă
Trei nedreptăţi ale lui Giovanni Papini
Papini: o personalitate complexă
Un lapsus al lui Borges
Fizică şi metafizică
“Forma mentis”
Dante Show

4. Convorbiri
Vorbind despre Dante
Dialog “Tutti frutti”

O sinucidere lamentabilă

21 Marți mai 2013

Posted by Laszlo Alexandru in Diverse

≈ 2 comentarii

Etichete

Albert Camus, Dominique Venner, extremism, filosofie, intoleranta, Paris, sinucidere

vennerCu cîteva ore în urmă, poliţia a evacuat Catedrala Notre-Dame din Paris, pentru că un bărbat s-a sinucis în faţa altarului central. S-a aflat repede că e vorba de scriitorul de extrema dreaptă Dominique Venner, 78 de ani, militant al Frontului Naţional, critic acerb al imigranţilor în Occidentul european şi, totodată, istoric cu numeroase lucrări publicate. Bărbatul şi-a tras un glonţ în gură şi a murit pe loc.

Pe blogul său, într-o însemnare de azi care îi precedă îndeaproape gestul final, Venner a deplorat valul de “islamizare” ce riscă să năpădească Franţa, precum şi legea – votată de stînga aflată la putere – ce permite căsătoria între homosexuali. În sinuciderea zgomotoasă a intelectualului francez vin să se contopească militantismul xenofob şi tradiţionalismul cu panaş. Ultimele lui fraze expuse pe internet regăsesc, prin stilul lor incendiar, ceva din patosul de odinioară al lui Albert Camus: “Il faut être soi-même jusqu’au dernier instant. C’est en décidant soi-même, en voulant vraiment son destin que l’on est vainqueur du néant. Et il n’y a pas d’échappatoire à cette exigence puisque nous n’avons que cette vie dans laquelle il nous appartient d’être entièrement nous-mêmes ou de n’être rien” (Trebuie să fii tu însuţi pînă în ultima clipă. Doar hotărînd tu însuţi, decizîndu-ţi cu adevărat propriul destin, eşti învingătorul neantului. Şi nu există cale de scăpare din faţa acestei exigenţe, fiindcă n-avem decît această viaţă, în care ne revine datoria de-a fi pe deplin noi înşine sau de-a nu fi nimic).

Deosebirea e totuşi frapantă. Prin fraze la fel de incendiare, Camus proclama odinioară nevoia de solidaritate împotriva răului provocat de dictatură şi împotriva depersonalizării individului în lumea contemporană. În schimb un extremist ca Venner cotrobăie azi prin sacul cu vorbe mari pentru a chema la luptă împotriva toleranţei individuale şi a deschiderii internaţionale. Două militantisme atît de asemănătoare, în înfăţişarea lor retorică, dar atît de ireconciliabil diferite, în platforma lor filosofică. E şi distanţa care separă o moarte absurdă, într-un accident de automobil, în floarea vîrstei, şi o sinucidere lamentabilă, în pragul senilităţii, cu ţeava pistolului înfiptă în gură, la poalele altarului principal dintr-o catedrală.

Margherita

06 Luni mai 2013

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ Scrie un comentariu

Etichete

Dante, Evul Mediu, intriga, Marco Santagata, Margherita Aldobrandeschi, viata

margheritaBiografia tumultuoasă a unei femei medievale e pusă într-un nou fascicol de lumină, printre faldurile unei cercetări recente. “În centrul acestei poveşti foarte încurcate stă un personaj demn de un roman, Margherita Aldobrandeschi, contesă de Sovana, boieroaică feudală a unui vast teritoriu ce se întindea de la muntele Argentario pînă la Amiata, la lacul Bolsena şi, în jos, pînă aproape de Civitavecchia, teritoriu pe care îl rîvneau atît oraşul Siena, cît şi Orvieto. Margherita se măritase în 1270 cu Guido di Montfort, rămas în istorie fiindcă l-a ucis din răzbunare, în 1271, în catedrala din Viterbo, în faţa lui Filip al III-lea al Franţei şi a lui Carol I de Anjou pe prinţul Henric de Cornwall, nepotul regelui Henric al III-lea al Angliei. Cardinalul Caetani, numit în 1291 de către Papa Nicolae al IV-lea administrator al bunurilor Margheritei, rămasă văduvă în acel an, încercase s-o mărite cu unul dintre nepoţii lui, dar fusese anticipat de familia Orsini, şi astfel bogata moştenitoare s-a măritat, a doua oară, cu un Orsello Orsini (1293). Acesta, însă, moare pe neaşteptate după vreo doi ani şi astfel Caetani, între timp ales papă, are cale liberă pentru a celebra, în 1296, al treilea măritiş al Margheritei, care împlinise patruzeci de ani, cu strănepotul lui, Roffredo Caetani al III-lea. Trec doar doi ani şi iată o lovitură de scenă. Bonifaciu al VIII-lea porunceşte ca, dacă s-ar dovedi că Margherita e deja legată de altcineva prin jurămînt sacru, căsătoria cu strănepotul să fie declarată nulă. Tocmai se răspîndeşte zvonul că, după moartea lui Orsini, Margherita s-a măritat pe ascuns cu un amant al ei, Nello dei Pannocchieschi, boier al feudelor din Maremma. Măritişul s-ar fi ţinut secret, fiindcă Nello era pe-atunci cununat cu Pia dei Tolomei, pe care, potrivit unei legende preluate de Dante, urma s-o ucidă (“ricorditi di me, che son la Pia; / Siena mi fé, disfecemi Maremma: / salsi colui che ‘nnanellata pria / disposando m’avea con la sua gemma” – aminteşte-ţi de mine că sînt Pia; Siena m-a născut şi m-a ucis Maremma: o ştie cel care înainte de-a se-nsura cu mine mi-a dăruit inelul – Purgatoriu V, 133-136). În acel moment măritişul cu Roffredo este anulat (1298), iar acesta e liber să se-nsoare (octombrie 1299) cu Giovanna dell’Aquila, foarte înstărita moştenitoare a comitatului Fondi. Dar pentru ca familia Caetani să nu piardă veniturile substanţiale ale familiei Aldobrandeschi, papa o acuză pe Margherita de bigamie şi o privează de titlurile nobiliare (octombrie 1300). Fireşte că familia Aldobrandeschi reacţionează şi izbucneşte un război la care participă şi oraşul Orvieto şi care se încheie doar la 1 mai 1302: Margherita (care între timp se măritase cu vărul ei Guido di Santa Fiora) e vîrîtă la puşcărie şi mai apoi e obligată să se (re)mărite cu Nello dei Pannocchieschi. Această ultimă căsătorie dovedea într-un fel că divorţul impus cu cîţiva ani mai devreme era legitim” (Marco Santagata, Dante. Il romanzo della sua vita, 2012, p. 133-134).

Despre o ediţie

05 Duminică mai 2013

Posted by Laszlo Alexandru in Amfiteatru

≈ Scrie un comentariu

Etichete

editie, Maria Dipse, Poezia preromantica, Teodor Bosca, Tribuna

Citesc întîmplător pe internet însemnările d-nei Maria Dipşe. Fostă studentă a regretatului Teodor Boşca, în îndepărtatul an 1961, şi pensionată după o viaţă la catedră, ea include pe blog frînturi de amintiri şi o poză a traducătorului poliglot. O rememorare cu totul binevenită.

boscaScurte pasaje ale ei sînt dedicate volumului Poezia preromantică în Anglia, Franţa, Germania, Italia şi Spania, ultima lucrare de anvergură a profesorului nostru, finalizată înaintea decesului său din 1987. După cum am relatat şi în nota asupra ediţiei, am desfăşurat investigaţii susţinute şi eforturi de cîţiva ani, pînă cînd am reuşit să găsesc manuscrisul, să-l fotocopiez, să-l transcriu la computer şi să-l prezint în vederea tiparului. Printr-o interesantă coincidenţă, cartea a apărut – în condiţii grafice deosebite – chiar la 20 de ani de la moartea lui Teodor Boşca.

Maria Dipşe ne spune acum că ştia de existenţa acestei lucrări monumentale (ce include poezii rare, de-acum cîteva secole, în cinci limbi străine, şi transpunerea lor românească de-o mare fluenţă şi îndemînare). Că l-a sprijinit pe autor în găsirea cîtorva poeme şi referinţe bibliografice. Şi se întreabă de ce lipsesc din ediţia publicată, bunăoară, G. Legouvé cu La Sépulture sau Thomas Pernel cu A night-piece on death. Pot s-o asigur pe d-na Dipşe că am cuprins în ediţia de la Tribuna toate textele poetice originale şi traducerile lor, aşa cum mi-au fost transmise din depozitul ce se păstrează la Arhivele Statului, filiala Cluj. Dacă poemele cu pricina au dispărut din manuscris prin voinţa lui Teodor Boşca, sau la iniţiativa Editurii Dacia, unde cartea ar fi trebuit să se tipărească, nu pot şti.

Accesări

  • 108.688 views

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te celorlalți 146 de abonați.

Articole recente

  • Italia sufletească
  • Luigi Pirandello, „Nuvele pentru un an”, vol. 9 și 10
  • Memorator de limba italiană – ediția a patra
  • Simfonia lumii (3)
  • Simfonia lumii (2)

Comentarii recente

Laszlo Alexandru la Luigi Pirandello, „Nuvel…
vasilegogea la Luigi Pirandello, „Nuvel…
Laszlo Alexandru la Poezia științei în “Parad…
Cristina-Alice TOMA la Poezia științei în “Parad…
Laszlo Alexandru la Inimaginabil
ourzica la Inimaginabil
Laszlo Alexandru la Etica neuitării
Horia Puscuta la Etica neuitării
Ioana Haitchi la Conspirația familiei Pazzi
Laszlo Alexandru la Luigi Pirandello, „Nuvel…
vicuslusorum la Luigi Pirandello, „Nuvel…
Ioana Haitchi la Scrisoare despre Dante

Cele mai bune

  • George Coșbuc, primul traducător integral al “Divinei Comedii” în română
  • Un fraier între doi rechini
  • Rugăciune franciscană
  • Rugăciune de sfînt
  • Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (7)
  • Scrisori către Mihail Sebastian (1)
  • Despre demnitatea lui Mihail Sebastian

Categorii

  • Amfiteatru
  • Anunţuri
  • Cestiunea zilei
  • Dante
  • Despre mine
  • Diverse
  • Italienistică
  • Moralităţi
  • Neghiobii
  • Pirandelliana
  • Polemici
  • Uncategorized

Calendar

mai 2013
L M M J V S D
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  
« apr.   iun. »

Arhive

Meta

  • Înregistrare
  • Autentificare
  • Flux intrări
  • Flux comentarii
  • WordPress.com

Etichete

amintiri analiza Andrei Klein antisemitism arhive biografie blog Bucuresti carte carti Cluj colaboratori colaborator Securitate competente comunism conferinta Consiliul Judetean Cluj credinta cultura Cuvintul Dante demisie dezbatere dialog disident Divina Comedie Dumnezeu evrei Evul Mediu extremism fascism film Freud Gabriel Andreescu Holocaust imagine intelectual interbelic internet interviu ironie istorie Italia Jurnal lansare de carte literatura Luigi Pirandello manipulare Marta Petreu Mihail Sebastian Mircea Arman Mircea Zaciu neghiobie Nicolae Manolescu Ovidiu Pecican Paradisul Paul Goma plagiat poezie poliglot politica premiu profesor propaganda scandal scriitor scriitori Securitate traducere trecut Tribuna turnatori universitate Victor Ponta ziarist

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com. Tema: Chateau de Ignacio Ricci.

Confidențialitate și cookie-uri: acest site folosește cookie-uri. Dacă continui să folosești acest site web, ești de acord cu utilizarea lor.
Pentru a afla mai multe, inclusiv cum să controlezi cookie-urile, uită-te aici: Politică cookie-uri
  • Urmărește Urmăresc
    • Laszlo Alexandru
    • Alătură-te altor 146 de urmăritori
    • Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
    • Laszlo Alexandru
    • Personalizare
    • Urmărește Urmăresc
    • Înregistrare
    • Autentificare
    • Raportează acest conținut
    • Vezi site-ul în Cititor
    • Administrează abonamente
    • Restrânge această bară
 

Încarc comentariile...
 

Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.