Etichete

, , , , , , , ,

Dacă asupra faptelor consemnate în dosarele Securităţii cei care efectiv le-au văzut nu ezită să se pună de-acord, distanţele se lăţesc spre antipozi atunci cînd se ajunge la interpretarea lor. Gabriel Andreescu le comunică fără a clipi cititorilor că a identificat “eforturile dramatice ale lui Adrian Marino de a da un sens superior existenţei”. Nici mai mult, nici mai puţin.

De cealaltă parte, Flori Bălănescu e mai nuanţată: “Ce ne spun toate acestea: că este imposibil ca Adrian Marino să fi fost antrenat în jocurile Securităţii fără voia sau ştirea sa. (…) Nu am posibilitatea să evaluez în ce măsură Adrian Marino prin calitatea sa de colaborator al Securităţii a afectat persoana lui Paul Goma, a celor cu care a venit în contact sau situaţia familiei sale, deoarece nu am citit note informative sau măcar note redactate de ofiţerul de legătură pe seama lui Goma. Dar este cert că a fost folosit de Securitate. La acest nivel ierarhic nu mai pot apărea nume de umplutură, doar pentru îndeplinirea planului de către securimea măruntă. (…) Eu nu cred, precum Gabriel Andreescu, în redefinirea graduală a categoriei informator/colaborator: cîte fapte şi cîtă greutate (şi cine, după ce măsuri cîntăreşte) a acestor fapte să fie puse în contul cuiva – care e clar că a vizitat des Securitatea? În ciuda documentării şi subtilităţilor de interpretare, cîteva lucruri sînt încă valabile: 1. Adrian Marino a fost colaborator al Securităţii şi pentru aceasta chiar nu este nevoie să citim angajamentul semnat; 2. Nu se putea face ‘turism’ cultural şi/sau profesional înainte de 1989 fără ca Securitatea să îi aibă la mînă, cum se spune, cu ceva pe cei vizaţi (cazurile care scapă acestei reguli sînt rare şi foarte speciale, iar trecerile peste frontieră au fost una, maxim două). Altfel, nu mai vorbim despre un regim politic totalitar în care cetăţenii nu deţineau paşaport, ci îl primeau în condiţii speciale de la Ministerul de Interne.”

Atunci cînd doi cercetători se revendică de la aceleaşi documente studiate, dar ajung la rezultate sensibil diferite, de nu chiar contradictorii, este limpede că avem o problemă. Constatăm că nu frecventarea ori nefrecventarea arhivelor este în chestiune, ci buna-credinţă sau lipsa ei, în transmiterea situaţiei de la faţa locului. De altfel Gabriel Andreescu şi-a punctat cu dezinvoltură metoda, în preambulul cărţii: “acumularea de detalii, asociate cu citate, distruge şi fluenţa textului, şi capacitatea de a comunica sensul celor investigate. Soluţia aleasă după multe încercări a fost să sintetizez ideile documentelor şi să le confirm cu citate plasate ca note de final” (p. 16).

Sintezele pe care Gabriel Andreescu le aplică documentelor studiate sînt atît de originale încît nimeni nu i le mai confirmă. Ca la el, la nimenea! Iar apoi vin citatele, care trebuie să-i susţină cu orice preţ metoda “Nufărul”. Şi astfel – vorbindu-ni-se despre Manipularea Arhivei Securităţii – asistăm la una dintre cele mai stupefiante manipulări din viaţa publică postdecembristă.

Anunțuri