Etichete

, , , , , , , , ,

Pînă la urmă timpul nu le-a rînduit cum a vrut Bonifaciu, dar nici cum le-a scris Dante. Bietul Celestino a fost scos din “groapa foarte adîncă” după moarte şi canonizat, la 5 mai 1313, de Papa Clement al V-lea. Situaţia probabil că l-a indignat, la vremea sa, pe autorul Divinei Comedii, care oricum nu-şi făcea iluzii nici cu Clement, plasat deja în a treia bolgie din cercul al optulea, deasupra altor papi simoniaci, ca un “pastor sanza legge” (păstor nelegiuit).

Trupul lui Celestino a fost apoi îngropat într-o biserică de lîngă Ferentino, iar în 1317 a fost mutat în bazilica din L’Aquila, unde fusese încoronat ca papă. Cîteva secole mai tîrziu rămăşiţele lui pămînteşti au fost furate (la 18 aprilie 1988), dar au fost găsite după două zile. Cutremurul din 2009 a prăbuşit bolta bazilicii din L’Aquila şi-a vîrît sub pămînt chivotul cu moaştele. Celestino a fost dezgropat cu pompierii şi poliţia.

Şi poate că imaginea lui Benedict al XVI-lea, care a venit să se reculeagă lîngă mumia lui Celestino al V-lea – trecut după moarte prin peripeţii la fel de numeroase ca-n timpul vieţii – spune mai multe decît orice comentariu. Autorul “marelui refuz” din Evul Mediu stătea acum faţă în faţă cu autorul “marii demisii” din secolul XXI. Veacurile care au trecut între cele două gesturi, la fel de răsunătoare, n-au reuşit să dilueze cu nimic intensitatea conotaţiei lor morale.

Pope Benedict views the relic of Pope Celestino V in L'Aquila

Anunțuri