Etichete

, , , , ,

Să nu credem că funcţia supremului sacerdoţiu e unică, în felul ei, şi scapă analizei raţionale. Gîndirea operează identificînd genul proxim şi diferenţa specifică. Benedict al XVI-lea, cu gestul său radical de renunţare, se plasează vrînd nevrînd în seria predecesorilor. Vine după lecţia dîrzeniei de granit a lui Ioan Paul al II-lea şi, în contrast cu aceasta, frapează. Dar vine şi după demisia Papei Celestino al V-lea, din 1294, din îndepărtatul Ev Mediu.

celestino vCelestino acceptase papalitatea cu mirare şi doar ca pe o datorie de obedienţă. Era un om sfînt, un pustnic care trăia izolat de grupurile de putere, interese şi corupţie ce sfîşiau Curia. Impunerea lui pe tron părea o soluţie de compromis, menită să calmeze luptele acerbe dintre facţiuni. Dar noul papă, la puţină vreme după ce şi-a preluat atribuţiile, a descoperit cu groază că nimerise în mijlocul unui viespar. Şi-a dat seama că nu aşa ceva căutase. După cinci luni şi opt zile şi-a citit demisia pe latineşte, în faţa Consistoriului: “Eu, Papa Celestino al V-lea, îndemnat de motive legitime, din umilinţă şi slăbiciune a trupului meu şi datorită răutăţii poporului, cu scopul de a-mi redobîndi consolat viaţa dinainte, liniştea pierdută, părăsesc liber şi de bună voie Pontificatul şi renunţ în mod limpede la tronul, demnitatea, datoria şi onoarea pe care le presupune, acordînd din acest moment sfîntului Colegiu al Cardinalilor posibilitatea de a alege şi a numi, potrivit legilor canonice, un păstor al Bisericii Universale”. Avea şi el tot 85 de ani.

craniocelestinovÎntoarcerea în sihăstrie a fost stimulată chiar de cel ce avea să-i urmeze, autoritarul şi arogantul Bonifaciu al VIII-lea. Doi ani mai tîrziu, Celestino al V-lea murea surghiunit şi prizonier în castelul succesorului său. N-au lipsit ipotezele legate de eventuala asasinare. Două examinări ale cadavrului, efectuate în 1313 şi 1888, au constatat perforarea craniului de un orificiu produs eventual de-un cui de 10 centimetri. Bonifaciu a dat poruncă “să fie îngropat într-o bisericuţă măruntă, fără nici un fel de onoruri funebre, într-o groapă foarte adîncă: pentru ca nimeni să nu mai încerce vreodată să-l scoată de-acolo” (Boccaccio). Alţii au consemnat că Bonifaciu a purtat doliu după predecesorul său (fapt unic în istoria papalităţii) şi a demarat procesul canonizării lui. Duplicitate împinsă la exces? Divergenţă stranie a mărturiilor istorice?

Anunțuri