Etichete

, , , , , , ,

Gabriel Andreescu persistă în meşteşugul răstălmăcirii mele, scriind imperturbabil în cartea sa: “Motivat de reproşul (legitim) al asocierii lui Botez cu guvernarea PDSR, pe care o reprezenta la New York şi ulterior la Washington, italienistul din Cluj a ajuns să promoveze susţineri imunde precum implicarea lui Botez în spălarea banilor murdari ai Securităţii şi chiar a pus pe umerii fostului disident anticeauşist adeziunea nonşalantă ‘la politica de violenţe minereşti a lui Ion Iliescu’ (Laszlo Alexandru, Amintiri cu cîntec). Nu am reuşit să găsesc un singur document care să probeze susţinerea mineriadelor de către Mihai Botez” (p. 213-214 nota).

Cum stau lucrurile în această situaţie? Să facem un pas îndărăt şi să plasăm evenimentele în ordine cronologică, pentru a le înţelege dedesubturile. În cadrul unui discurs ţinut în Congresul de la Washington, în anul 1995, David B. Funderburk, fost ambasador american la Bucureşti, făcea o panoramă nuanţată asupra situaţiei româneşti, arătînd printre altele: “Degradarea economică, morală şi spirituală pricinuită de comunism a avut consecinţe enorme şi îi va urmări pe români generaţii întregi. Vechii comunişti sînt tot la putere, sub un nume diferit, însă ţara a făcut eforturi să se apropie de Statele Unite şi să se integreze în lumea Vestului”. În încheierea intervenţiei, diplomatul lansa un apel arătînd că “este timpul să sprijinim poporul României. Trebuie să-i susţinem pe adevăraţii democraţi, în eforturile lor de democratizare a ţării, precum şi în procesul de privatizare, pentru a o apropia de Statele Unite şi de Occident”.

Mihai Botez, purtătorul de servietă al lui Iliescu, s-a şifonat de realităţile prezentate – altminteri cu multă diplomaţie – de colegul american şi-a înhăţat stiloul pentru o replică perfidă. “Ca ambasador, nu veţi fi surprins că pentru ambasadorul României în Statele Unite este dificil să vă împărtăşească toate opiniile, mai ales pe acelea privind evoluţia noii Românii democratice în perioada post-1989. Însă ca fost disident anticomunist, refugiat politic în Statele Unite şi într-o vreme rezident permanent în S.U.A., am învăţat să respect punctele de vedere la care nu subscriu în întregime”. Fostul activist pentru drepturile omului îşi azvîrlea pe talgerul cîntarului întregul prestigiu personal, pentru a înfrumuseţa realităţile româneşti, abia devastate de un şir de mineriade: “în spiritul adevăratei democraţii, pe mine personal nu mă tulbură la fel de mult pe cît pare să vă tulbure pe dumneavoastră situaţia normală că nu toţi cei aleşi ne împărtăşesc propriile valori şi deci establishment-ul politic în tranziţie are membri diferiţi de noi înşine” (pentru întreaga discuţie vezi Cei doi ambasadori, în volumul meu Între Icar şi Anteu, 1996, p. 96-100).

Pe urmele acestui schimb de opinii difuzate de presă, mi-am permis să conchid că Mihai Botez s-a făcut complice “la politica de violenţe minereşti a lui Ion Iliescu”, prin faptul că şi-a spălat patronul în ochii cancelariilor occidentale. Replica lui Gabriel Andreescu, despre faptul că el n-a găsit nici “un singur document care să probeze susţinerea mineriadelor de către Mihai Botez” nu e în chestie. Ar fi de prisos să-i explic filosofului disidenţei ponderea gesturilor de culise şi a manevrelor diplomatice, în stare să depăşească efectele cuvîntului tipărit, ale gestului deschis asumat.

Deocamdată constat că eu le reamintesc cititorilor impactul unei campanii de presă de-acum aproape două decenii, iar avocatul turnătorilor mă acuză de “colportare”. Eu analizez o poziţie politică de ansamblu, a unui disident răspopit, iar avocatul turnătorilor mă ia la bani mărunţi, căutîndu-mă la litera textului. Acesta e Gabriel Andreescu. Îl întrebi cît e ceasul şi el te-acuză că umbli în blugi. N-are decît să-şi servească ipocriziile flambate la alte mese, la alte ospeţe. Involuţia lui zgomotoasă, din adversar al serviciilor secrete în partizan al instrumentelor oculte echivalează cu o dezgustătoare decepţie.

Publicitate