Etichete

, , , , , , ,

Încăpăţînarea de-a merge împotriva evidenţelor devine metodă structurantă şi ne este aproximată încă de la-nceput. “Există o obligaţie de completitudine. Cum nu poate reproduce ansamblul, cercetătorul are de făcut inventarul tipurilor de susţineri: cele care par a acuza, unele care par a nega, altele care ar scuza. Însă acumularea de detalii, asociate cu citate, distruge şi fluenţa textului, şi capacitatea de a comunica sensul celor investigate. Soluţia aleasă după multe încercări a fost să sintetizez ideile documentelor şi să le confirm cu citate plasate ca note de final” (p. 16). Gabriel Andreescu într-adevăr s-a străduit să păstreze fluenţa textului, aşa că şi-a stabilit-o de-acasă. N-a “sintetizat ideile documentelor”, ci a mers în arhive spre a-şi confirma preconcepţiile, şi pentru asta a căutat documente de sprijin. Demersul lui parţializant şi manipulator e stupefiant.

Nu mă sfiesc să dau un exemplu de modus operandi, legat de modesta mea persoană, menţionată pe fugă în cartea sa. Cititorul îşi face astfel o părere comparativă despre cum stă realitatea şi cum o aduce din condei arhivarul improvizat. Acum doi ani am comentat volumul Amor intellectualis. M-am referit atunci la traiectoria de moralitate publică a lui Tudor Vianu şi a învăţăceilor săi. Magistrul optase pentru o strategie echivocă, de aservire faţă de regimul comunist, încercînd să ţină totuşi ridicată ştacheta culturală. Interesant e că şi discipolii săi i-au călcat pe urmele duplicitare. Edgar Papu a fost esteticianul tobă de carte, care a eşuat în protocronism şi elogierea lui Corneliu Vadim Tudor. I. Negoiţescu a fost cărturarul manierist şi aderent la disidenţa lui Paul Goma, care s-a inventat ca istoric literar, dar a semnat şi-un angajament de colaborare cu Securitatea. Nicolae Balotă a strălucit în comentarea culturii occidentale şi s-a dovedit un dîrz militant politic ţărănist, în anii urgiei staliniste. Însă după ieşirea din puşcărie a derapat în articole ceauşiste elogioase prin Scînteia şi România liberă (după cum o documentează Antologia ruşinii întocmită de Virgil Ierunca). Profilul său echivoc a fost sesizat şi de unii amici din epocă. De pildă I.D. Sîrbu a sfîrşit prin a-l ocoli prudent, pentru a se scuti de turnătoriile lui prezumate. Iar în ultima vreme a răzbătut în presă informaţia că Balotă şi Someşan ar fi acelaşi lucru. “Să fie oare un adevărat blestem, acela că ucenicii Domnului T. ţîşnesc în viaţa culturală ebluisant şi cîrmesc în viaţa socială mizerabil?!” – m-am întrebat eu odinioară exasperat. În ce fel îmi rezumă Gabriel Andreescu opiniile?

Anunțuri