Etichete

, , , , , , , , ,

Răstălmăcirea operată de fostul disident e flagrantă. Profilul lui Adrian Marino era supus unei dezbateri publice de natură morală, nicidecum penală. Prea puţin contează dacă intelectualul a sprijinit serviciile secrete pe cale verbală, camuflată sub aparenţa unei şuete cu “organele”, ori pe calea scrisă a notelor informative, redactate cu tot tipicul. Nici tribunalul nu face o distincţie aşa de sensibilă, acolo unde Gabriel Andreescu, el, se grăbeşte să marcheze diferenţe pentru a-şi absolvi clienţii. Într-o situaţie asemănătoare, cînd CNSAS a înaintat la Curtea de Apel Bucureşti dosarul lui Nicolae Breban, pentru a se aprecia calitatea activităţilor sale de culise, a subliniat că, în accepţiunea legală, colaborator cu organele statului comunist este “persoana care a furnizat informaţii indiferent sub ce formă, precum note şi rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securităţii, prin care se denunţau activităţile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist şi care au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale”. Aşadar turnătoria – scrisă ori verbală –, dacă a lezat persoana celui turnat, tot delaţiune se cheamă că este. Un detaliu care lui Gabriel Andreescu îi scapă.

Dar numărul cercetătorilor care merg în arhive şi constată acolo activităţile tulburi în străinătate ale lui Adrian Marino sporeşte. Iulia Vladimirov, în cartea sa Monica Lovinescu în documentele Securităţii 1949-1989, găseşte numeroase “informaţii furnizate de informatorul BRĂTESCU”. Bunăoară “cu ocazia discuţiilor purtate, atît VIRGIL IERUNCA cît mai ales MONICA LOVINESCU s-au postat pe o poziţie total ostilă regimului din ţara noastră, dovedind chiar o virulenţă deosebită faţă de întîlnirea anterioară [toamna anului 1973 – nota G.A.]. Au vorbit în mod denigrator despre libertăţile din România, cu referire, în special, la posibilităţile de exprimare în scris. Ziceau că în România există un program de teroare şi că lucrurile se agravează pe zi ce trece. (…) Atît la MONICA LOVINESCU cît şi la VIRGIL IERUNCA se constată o înrăire, o întărîtare împotriva României. Sunt mai categorici ca oricînd în hotărîrea lor de a nu purta dialog cu ţara. / Informatorul menţionează că a primit de la Virgil Ierunca revista Ethos, care ‘propagă, pe prim-plan, refuzul dialogului cu ţara, vrînd totodată ca şi în numerele viitoare să «demaşte» în continuare pe colaboraţionişti’” (p. 32). La întoarcerea în ţară, Brătescu/Marino predă exemplarul revistei primite, “la cererea Direcţiei publicaţiilor, din cadrul Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, spre a fi prezentat CC-ului” (p. 32-33).

Cum reacţionează Gabriel Andreescu la aceste probe de implicare activă şi conştientă a clientului său în activitatea conspirativă securistă? Transmiterea revistei din exil în mîinile autorităţilor comuniste e considerată o obligaţie cetăţenească, făcută de nevoie (“Predarea se făcuse ‘la cerere’, ceea ce demonstrează că Marino nu se ducea să înmîneze autorităţilor materialele cu care revenea acasă, dar, la fel de evident, era nevoit să o facă la solicitarea lor”). De parcă asta ar schimba în vreun fel esenţa faptului! Iar aprecierile contondente la adresa personalităţilor din exil e scuzată prin… stilistica ofiţerilor de securitate care au transcris înregistrările de pe bandă (“Nu aşa ar fi vorbit ‘Brătescu’, alias Adrian Marino, despre călătoria sa în străinătate”). Dovezile materiale directe sînt contestate de Gabriel Andreescu prin judecăţi circumstanţiale şi ipoteze relativizante.

Anunțuri