Etichete

, , , , ,

O poveste existenţială tulburătoare ni se prezintă în cartea Înfruntînd viaţa, publicată recent de Vasile Adamescu. Autorul – născut în septembrie 1944 într-un sătuc modest de pe malurile Dunării – s-a confruntat pe cînd avea doi ani cu o teribilă meningoencefalită. Nenorocirea l-a lăsat surdo-mut-nevăzător. Dispariţia principalelor simţuri i-a provocat blocajul mecanismelor intelectuale, legate de percepţia lumii înconjurătoare. Era abia ceva mai mult decît un obiect. Adus şi părăsit la vîrsta de 11 ani la Şcoala de Orbi din Cluj, avea să-şi înceapă nestăvilita ascensiune către cunoaştere.

AdamescuPrimul volum al cărţii tocmai apărute relatează minuţios – din însăşi perspectiva subiectului – etapele unei experienţe unice. Vasile Adamescu a fost demutizat, învăţînd să vorbească, să scrie şi să citească, a urmat grădiniţa, şcoala elementară, gimnaziul, liceul şi a fost admis la facultate. Omul care şi-a ţinut un jurnal cu însemnări foarte minuţioase, timp de zeci de ani, a devenit el însuşi profesor în cadrul şcolii ce l-a găzduit. A cunoscut lumea prin intermediul mirosului şi al pipăitului. Cei de lîngă el i-au “vorbit” scriindu-i literă cu literă în palma mîinii. A “intuit” forma clădirilor şi geografia continentelor, a călătorit cu trenul şi-a zburat cu avionul, înţelegînd prea bine ce i se întîmplă şi reprezentînd în plastilină realităţile pe care le-a traversat. Mai greu i-a fost cu conceptele filosofice abstracte. Dar oamenii generoşi n-au lipsit. “Crişan dorea să mă facă să înţeleg ce înseamnă cu adevărat o biserică. În acest sens, atît prietenul meu, cît şi profesorii din şcoală m-au învăţat cum să-mi fac semnul crucii. Cunoşteam acest semn de la bunica mea care mă ducea la biserică. Pe atunci, nu ştiam ce reprezintă acest semn, însă la şcoală, după ce am recăpătat lumina minţii, am învăţat ce este religia şi cine este Dumnezeu. Cînd intram în biserici, simţeam mirosul de tămîie şi lumînări, imaginîndu-mi că aşa miroase Tatăl ceresc.”

Textul e intersectat de numeroasele mărturii ale celor care i-au stat în preajmă şi l-au asistat în anevoioasa ascensiune, de la primele gesturi sau concepte însuşite, pînă la stăpînirea sigură a realităţii înconjurătoare. Multe pasaje sînt absolut uluitoare. “Eram în sediul asociaţiei şi băteam ceva la maşina de scris. Vasilică a intrat în birou, s-a aşezat lîngă mine şi instinctiv a pipăit ce fac, după care mi-a spus: ‘vezi că ai pus indigoul invers’. Avea dreptate, deoarece pe copie nu se imprima nimic.”

Citind cartea aceasta fabuloasă, învăţăm pe urmele autorului că viaţa, pe cît de aspră, e minunată în varietatea ei. “Doresc să aduc anumite lămuriri cu referire la ceea ce am simţit de-a lungul anilor, pe baza simţurilor rămase valide. După pierderea auzului şi a văzului (care se folosesc la peste 90% din activităţile zilnice), celelalte simţuri care în mod teoretic nu sînt aşa de dezvoltate la om mi s-au aprofundat. Aceste simţuri sînt: tactil-kinestezic (pipăitul), olfactiv, gustativ. / În afara acestor simţuri, pe care le are orice om normal, din punct de vedere biologic, mi s-au dezvoltat şi alte simţuri precum cel vibratil sau cel termic. (…) Cu ajutorul cunoştinţelor dobîndite, precum şi cu ajutorul limbajului ca instrument specific uman de cunoaştere şi de gîndire, un om fără auz şi fără văz reuşeşte să oglindească realitatea destul de exact, în ‘imagini’ foarte apropiate de cele ale auzitorilor şi văzătorilor.

Încerc să descriu ce am simţit în anumite situaţii: la Casa de Copii, cînd Octavia a venit după mine în cameră să mă ia la masă, am simţit mirosul care venea de la bluza ei udă, însă am deosebit faptul că era udă din cauza ploii şi nu pentru că a fost spălată. Altădată, după ce a plouat afară, am simţit după miros că plouase, fără să calc în prealabil într-o baltă care să mă ajute să-mi dau seama de acest lucru. După fiecare ploaie, am simţit mirosul de praf ud, mirosul de pămînt sau mirosul plantelor care era mai puternic.

Cu timpul am reuşit să diferenţiez plantele după miros, fără să le intuiesc în prealabil: simţeam mirosul teilor înfloriţi, care îmi place în mod deosebit, mirosul răşinii brazilor, mirosul trandafirilor sau al altor flori. Am simţit, de multe ori, mirosul de lemn ars, pe care îl deosebeam de mirosul uleiului ars, de la mijloacele de transport, mirosul de rufe spălate, mirosul de mîncare, mirosul peştilor. Toate aceste mirosuri le-am simţit şi la Borcea, înainte de-a fi şcolarizat, însă nu ştiam să le diferenţiez. Mă ajutam de miros şi la recunoaşterea persoanelor. Unii foloseau un anumit tip de parfum, alţii fumau, alţii consumau alcool. Cînd eram într-o încăpere, simţeam dacă intra cineva şi după miros. În anumite vizite făcute alături de profesori sau de prieteni, recunoşteam unde sînt după miros. (…)

De asemenea simţul gustativ îmi este mult mai dezvoltat. Suprafaţa limbii nu este la fel de sensibilă peste tot. Pentru dulce este sensibil vîrful, pentru acru, părţile laterale, pentru amar, regiunea dinspre bază, pentru sărat partea anterioară. (…) Dacă mă aflu într-o zonă de munte, simt acest lucru după aer care este curat şi după temperatură care este scăzută. Aerul rece îmi înţeapă faţa ca nişte ace, iar nările parcă mi se dilată, mi se umflă, producîndu-mi senzaţii de usturime. Temperatura de afară şi ceasul mă ajută să mă orientez în timp, ştiind cînd e noapte şi cînd e zi. Simt, desigur, focul, cînd se face grătar sau cînd se pîrjoleşte porcul. (…)

Cel mai mult mă ajută simţul tactil-kinestezic, a cărui sensibilitate s-a dezvoltat puternic. Cu mîna percep cel mai bine lumea, obiectele care mă înconjoară, oamenii. Aşadar pot afirma că văd cu mîna în loc de ochi. (…) De pipăit sînt legate în mod specific senzaţiile vibratorii, care nu se întîlnesc la văz. În momentul în care percep un obiect, atenţia mea se revarsă asupra lui, nemaiputînd percepe alte lucruri care se petrec în jurul meu. De exemplu, cînd îmi făceam temele, dacă intra cineva în clasa mea, sesizam cu întîrziere acest lucru, fiind concentrat în altă parte. Dacă nu făceam nimic, sesizam că a intrat cineva, în primul moment. (…)

Nu numai mîna mă ajută să percep anumite lucruri, ci şi piciorul. Pe stradă mă ajut mult de picioare. Ştim bine că străzile nu sînt perfect orizontale, prezentînd adesea denivelări, gropi, bălţi, înclinări. Toate acestea constituie pentru mine obstacole, pe care le depăşesc însă. Cu piciorul simt toate aceste obstacole, bordurile de la capătul străzii. Aceste acţiuni, pe care le fac cu piciorul, omul obişnuit le face cu ajutorul văzului. (…)

Datorită simţului vibro-tactil, simt trepidaţii, mişcări ale aerului. Dacă sînt în gară, de exemplu, simt trepidaţiile produse de tren pe şine. Cînd trece locomotiva, o simt după curentul de aer produs. După aer, simt de asemenea dacă vine ploaia. Cînd se deschide uşa, simt aerul care intră în încăpere. Aşa ştiu dacă vine cineva. Desigur, simt în podea paşii unui om care vine spre mine sau care se deplasează în alt sens. (…)

Toate aceste aspecte amintite mai sus m-au ajutat şi mă ajută să percep mediul înconjurător, singur, fără ajutorul altora. Este bine de ştiut faptul că, la persoanele cu surdocecitate (nevăzători-surzi), procesele psihice ce se dezvoltă în mod deosebit sînt senzaţiile şi percepţiile, imaginaţia, reprezentările, atenţia, gîndirea. Iată alte elemente care m-au ajutat să răzbesc în viaţă.”

Am citit despre Vasile Adamescu în presă şi am fost curios să-i cumpăr volumul. Am obţinut numărul de telefon al însoţitorului său şi i-am făcut o vizită acasă. Cînd am intrat în cameră, s-a ridicat de pe scaun, s-a răsucit spre mine şi m-a întîmpinat cu un zîmbet larg. I-am scris în palma dreaptă, pe rînd, literele prenumelui meu: ALEX. Îndată s-a aşezat la masa de scris şi-a completat dedicaţia pe cartea gata pregătită. Lîngă el zumzăia un laptop deschis pe pagina de yahoo. După cum mi s-a explicat, izbutea fără probleme să corespondeze pe internet, prin intermediul unui adaptor specific, să se ţină la curent cu noutăţile inclusiv cu ajutorul computerului.

Gîndurile de dîrzenie şi seninătate, de tenacitate şi cordialitate, exprimate de Vasile Adamescu în cartea sa autobiografică – pe lîngă performanţele lui personale ce sfidează orice previziune ştiinţifică – merită cunoscute şi admirate. Sînt onorat că am avut ocazia să-i strîng mîna.