Etichete
amintiri, carti, literatura, Marian Papahagi, Mircea Zaciu, profesor, trecut, universitate
Pe Mircea Zaciu l-am mai revăzut o singură dată după susţinerea doctoratului. L-am rugat să mă primească într-o scurtă vizită de “concluzii”, prin octombrie sau noiembrie 1998. Cu acea ocazie am scos toate cărţile pe masă. I-am relatat şirul de abuzuri la care fusesem supus din partea bunului său prieten şi colaborator Marian Papahagi: două volume traduse de mine şi blocate de el, un post universitar de la care fusesem abuziv respins, elevii mei care sînt pedepsiţi şi persecutaţi cînd devin studenţi italienişti la facultatea de litere, pentru simplul motiv că le-am fost profesor etc. I-am întins textul dactilografiat care consemna o parte din “drăgălăşeniile” – pe stilul cotului în gură – de care am avut parte fără să mă ştiu vinovat cu ceva. L-am avertizat că, aşa cum îl vede, urmează a fi publicat într-o revistă literară din Bucureşti. L-am rugat să-mi facă o singură favoare: să-l citească. Nici măcar nu era nevoie să-mi spună ce părere are.
Cu mine de faţă, şi-a azvîrlit privirea pe prima pagină şi-a tresărit. “Ia te uită: ce titlu i-ai pus?”. Cu ceva timp înainte citisem indignat Pro memoria, cronologia ce rememora lanţul de piedici aruncate de sistemul comunist în calea publicării Dicţionarului Scriitorilor Români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu. Autorii rezumaseră acolo gama amplă de minciuni, înşelăciuni şi autoritarism cu care se confruntaseră, în dorinţa lor legitimă de a-şi exercita onest meseria. Mi s-a părut că Pro memoria e titlul cel mai potrivit, care să stea în fruntea propriei mele cronologii privind minciunile, înşelăciunile şi autoritarismul pe care una dintre victimele abuzurilor comuniste dinainte de ‘89 mi le servea mie cu nonşalanţă după ‘89.
Nu mă consider îndrituit, nici măcar la 15 ani de la acea întîlnire, să fac publice cuvintele de simpatie la adresa mea şi de regret la adresa situaţiei create, pe care mi le-a adresat Mircea Zaciu. Ne-am despărţit în termeni, aş zice, cordiali. Era ca fluturarea unei batiste albe, de pe puntea vaporului care se îndepărtează de la ţărm. În martie 2000 am aflat cu tristeţe că s-a stins din viaţă.
Laszlo Alexandru 