Etichete
amintiri, carti, literatura, Liviu Petrescu, profesor, trecut, universitate
Liviu Petrescu putea să pară un om ciudat pentru cei care nu-l cunoşteau. Avea o ţinută ţeapănă, protocolară, umbla mereu cu cravată la gît şi încheiat la toţi nasturii. Dar sub formalismul academic pulsa un om cald, dedicat, o persoană inteligentă, care îşi făcuse un scop din sprijinirea studenţilor. Măruntele replici ironice le plasa odată cu străfulgerări ale privirii, care instituiau o atmosferă de bună dispoziţie şi complicitate constructivă. Îşi făcea meseria cu o dăruire generoasă. Cei care eram adunaţi la şedinţa de doctorat îl cunoşteam destul de bine pentru a nu ne lăsa surprinşi de întorsăturile sale de retorică jucăuşă. Profesorul citea, cu intonaţie distinsă, referatul întocmit şi, pe alocuri, pentru a nu pierde pulsul sălii, îşi ridica privirile şi se lansa în scurte improvizaţii.
Aşa s-a întîmplat şi după un mic pasaj sarcastic, cînd s-a întrerupt din lectură şi i s-a adresat siderant auditoriului: vă rog să mă priviţi cu înţelegere şi iubire, fiindcă nu mă veţi mai vedea prea multă vreme printre voi. Toată lumea a îngheţat. S-a aşternut o linişte apăsătoare. După cîteva clipe vorbitorul a reluat zîmbind: ştim cu toţii că doctorandul nostru de azi e un polemist de temut şi va avea cuvîntul în final. Probabil că îmi va desfiinţa tot referatul. Spectatorii s-au descătuşat în zîmbete şi hohote de rîs. Parcă l-au şi aplaudat. Alte incidente semnificative n-au fost. Comisia a decis în unanimitate să propună acordarea titlului ştiinţific de doctor în filologie.
La cîteva săptămîni după aceea, grav bolnav, Liviu Petrescu s-a internat în spitalul din care n-a mai ieşit viu. De-a lungul anilor care au trecut, n-am putut uita insistenţele lui ca susţinerea doctoratului să fie organizată cît mai repede cu putinţă. Anvergura unică a evenimentului i s-a datorat, de asemeni, în exclusivitate. Sînt convins că şi-a premeditat spectacolul de adio, în mijlocul colegilor de elită şi al publicului, vorbind despre subiectul pe care l-a îndrăgit cel mai mult în viaţă: literatura.
Laszlo Alexandru 
Ce ironie a soartei! Titlul serialului este dat de nu foarte binefăcătorul dvs., Mircea Zaciu, în timp ce artizanul susținerii acordării titlului de doctor, Liviu Petrescu, apare ca personaj secundar, colateral implicat în povestea doctorală, deși v-a susținut incomparabil mai mult decât primul. Înțeleg faptul că, dacă v-ați fi intitulat acest serial Liviu Petrescu, nu ați fi avut același număr de cititori. Cel puțin în mintea mea Zaciu invită la lectură mai mult decât Petrescu. Presupun că acesta a fost și raționamentul dvs. Iată cum logica de marketing bate logica deontică. Asta în afară de cazul în care mărinimia lui Liviu Petrescu nu a fost motivată decât de conștientizarea iminentei sale dispariții fizice. În fața morții oamenii devin generoși și cu adevărat sinceri. În altă ordine de idei, povestirea odiseei unui doctorat ”pe bune” este mai mult decât binevenită în aceste vremuri în care obținerea titlului de doctor (general vorbind) este doar o problemă de compilație, de bani și cadouri, de intervenții interesate și de adevărată prostituție intelectuală. Spun acestea în contextul în care prezența în învățământul superior a unui dr. în filologie de talia dlui Alexandru Laszlo ar fi mai mult decât benefică asanării climatului de cercetare academică. Este, în ce mă privește, o adevărată provocare pentru decidenții actuali de la UBB sau institute de cercetare clujene, nu în sensul de a accepta o eventuală cerere de acceptare a dlui A.L. în aceste structuri, ci în sensul de a-l căuta și invita/ ruga pe dl A.L. să accepte să activeze în acest mediu (spre disperarea celor care au avansat deja banii pentru un post oarecare în învățămânul superior sau în cercetare – prea adesea transformate în sinecuri ale bolșevicilor pentru servicii aduse partidului de guvernământ, sau în simple posturi negociate la jocul liber al pieței… Dacă invitarea dlui A.L. la a candida la aceste posturi din educație și cercetare (mă refer inclusiv la posturi de decizie) nu va avea loc, atunci este bine să se știe că vinovatul este chiar dl A.L. Păi cine v-a pus să faceți un doctorat pe bune, unul de foarte bună calitate și cu aprecieri elogioase de la oameni de prestigiu?
În linii mari aveţi dreptate. Cu menţiunea substanţială că eu n-am vrut şi n-am scris povestirea odiseei unui doctorat ci, aşa cum o indică şi titlul, povestea “relaţiilor” mele cu Mircea Zaciu. Că, pentru a face înţelese contextele ce-au justificat anumite decizii, a trebuit să fac şi anumite ocoluri – asta deja este o altă situaţie. Altminteri, în mod indiscutabil, Liviu Petrescu a fost o personalitate mult mai generoasă faţă de mine şi colegii mei de generaţie decît Mircea Zaciu. Dar nu despre asta voiam să fie vorba acum.