Etichete

, , , , , , ,

După trei zile ne-am întîlnit nas în nas. Eu treceam strada, prin faţa hotelului Continental, în centrul Clujului, el venea dinspre casa cu coloane. Ne-am salutat şi ne-am oprit o clipă. Nu ştiam dacă se cade să-l chestionez în legătură cu teza de doctorat, după un răstimp aşa de scurt. Curiozitatea a fost mai tare ca politeţea. L-am întrebat dacă a răsfoit-o. Mi-a zis că a terminat-o. “Şi?” A privit stînjenit în jos. S-a scărpinat în cap. “Hm… cum să-ţi spun…” Amîna răspunsul, îşi dregea vocea, parcă urma să-mi transmită ceva tare neplăcut. Apoi m-a privit în ochi şi mi-a zis foarte hotărît, dintr-o suflare. “Am păţit un lucru foarte ciudat cu teza dumitale. Nu mi s-a mai întîmplat aşa ceva niciodată. N-am putut s-o las din mîini! Am citit-o pe nerăsuflate, într-o zi şi o noapte. Cînd mi se făcea foame, treceam în bucătărie şi, în timp ce mîncam, o ţineam în faţa mea pe masă şi citeam. Am văzut destule lucrări de doctorat, la viaţa mea, dar una ca asta n-am pomenit.” Nu ştiu cum reacţionează drogaţii, cînd li se administrează o supradoză. Pe mine mă apucase ameţeala, toată strada se făcuse mai luminoasă, credeam că-mi iau zborul. “Există desigur şi unele lucruri cu care nu sînt de acord în ce-ai zis acolo. Dar o lectură aşa spectaculoasă demult n-am mai avut. Am parcurs-o ca pe un roman poliţist.”

Toată aventura intelectuală, de-a lungul anilor, precum şi aprecierile lui favorabile la adresa lucrării mele aveau să fie sintetizate, cu o stilistică uşor domolită de contextul oficial, în referatul pe care Mircea Zaciu l-a întocmit. “Îmi cer scuze că încep cu o confesiune: dl. Laszlo Alexandru a fost doctorandul meu, pînă la demisia mea, în 1996, din calitatea de profesor consultant şi conducător de doctorat. I-am urmărit activitatea încă de pe băncile Universităţii, cînd mi-a fost student, apoi ca doctorand, la colocviile şi referatele prezentate în perioada de pregătire; nu mai puţin, activitatea sa publicistică, desfăşurată după 1990 în principal la cîteva reviste literare: România literară, Familia ş.a. Vreau să precizez că n-am împărtăşit întru totul propunerea d-lui Laszlo de a elabora o teză de doctorat consacrată exclusiv lui N. Manolescu, propunîndu-i, la începutul stagiului d-sale, să integreze opera criticului în contextul mişcării critice româneşti din deceniile ultime. Se ştie că în ultima perioadă a literaturii române din epoca dictaturii comuniste, critica a jucat un rol de prim ordin în emanciparea creatorilor (şi a cititorilor) de sub presiunea ideologicului şi politicului, pentru o autonomizare a esteticului şi o stabilire mai corectă (liberă de ingerinţe din afară) a ierarhiei de valori contemporane. În acest context, N. Manolescu a jucat, încă din anii ‘70, un rol major, dar însoţit şi consolidat prin acţiunea concertată a mai multor confraţi, în special a celor grupaţi în jurul României literare. Dl. Laszlo a ales în cele din urmă tot soluţia unei teze monografice, la care a trudit de unul singur şi cu o exemplară tenacitate. Ca atare, nu pot decît să salut rezultatul întru totul satisfăcător al întreprinderii d-sale, concretizat în teza supusă astăzi atenţiei noastre. (…)

Fidel intenţiilor fixate în preambul, dl. Laszlo trece în revistă compartimentele operei, de la Lecturi infidele şi Contradicţia lui Maiorescu, la Teme, Arca lui Noe, Despre poezie, Istoria critică a literaturii române ş.a. Secţiunile tezei urmează o traiectorie cronologico-tematică, investigînd activitatea eseistului, monografistului, polemistului, istoricului literar, teoreticianului şi cronicarului literar. Fiecare din aceste compartimente ale unei opere – putem lesne observa – de mare anvergură este reconstituit minuţios, pe baza unei atente investigaţii documentare, aşezată în contextul istoric-literar şi comentată (pe alocuri polemic, cu moderaţie şi pertinenţă). Meritele principale ale lucrării chiar în acestea rezidă: în fidelitatea exemplară a informaţiei, documentară, în reconstituirea atentă a planurilor, etapelor, contribuţiei fiecărui compartiment al operei; şi nu în ultimul rînd, în evitarea unei identificări supuse la un posibil ‘model’ ci, dimpotrivă, prin discutarea lui detaşată, distanţată, cu formularea necomplezentă şi neinhibată a unor rezerve. Performanţa constă în evitarea constantă a tonului encomiastic şi a menţinerii pe tot parcursul a unei exemplare corectitudini în descrierea şi explicarea operelor (capitolelor) succesive, fără a eluda un mod critic în discuţie, venind din partea unui exponent al altei generaţii critice, rostindu-se însă cu măsură şi fără a părăsi planul strict ideatic. Să mai subliniez efortul uriaş pe care autorul tezei l-a făcut în a restitui întreaga activitate de cronicar literar a d-lui N. Manolescu (neadunată în volume), discutată şi aceasta cu fineţe şi trasă în final într-o extrem de utilă (pentru studioşii viitori) Bibliografie a scriitorilor români comentaţi de critic.

Teza de doctorat a d-lui Laszlo se distinge printr-o expunere sistematică, limpede, fără alambicări inutile, ceea ce duce la o lectură antrenantă, instructivă din toate punctele de vedere şi spre o imagine de ansamblu întru totul convingătoare despre acţiunea (şi contribuţia) unuia dintre cei mai importanţi critici ai noştri. Totul este bine organizat, sistematic, expus cu grija pentru exactitate, dar şi pentru echilibrul şi măsura judecăţilor, fără exagerări partizane sau alunecări deplasat polemice. Chiar receptarea imediată a operei lui N. Manolescu (dezbaterile aprinse în jurul Lecturilor infidele, a Contradicţiei… sau a trilogiei Arca lui Noe, nu o dată primitiv înverşunate, iritate pînă la rechizitoriu etc.) sunt atent invocate, cernute, filtrate printr-o optică dezinhibat ironică (în perspectivă istorică).

Dl. Laszlo Alexandru este un publicist neastîmpărat, prezent în multe dezbateri şi polemici din ultimii ani, uneori cu vizibile parti-pris-uri, exageraţii sau juvenile pripiri. În acest plan al activităţii d-sale i-am reproşa o anume grabă, precipitare şi vehemenţă în îmbrăţişarea unor teze nu întotdeauna limpezi sau demne de a fi apărate cu tot preţul. Spre surprinderea noastră plăcută, autorul ne întoarce în lucrarea sa de doctorat o cu totul altă faţă: aceea a unui cercetător doct (fără ostentaţie), informat pînă-n dinţi, dar fără pedanterie obositoare, ponderat în afirmaţii (controlate totdeauna la sursă şi cu acribie), un teoretician şi un critic deplin format, căruia îi aşteptăm cu încredere scrierile viitoare în acelaşi spirit.” (Mircea Zaciu)

Publicitate