Etichete

, , , , , , ,

zaciuLa scurtă vreme am vorbit din nou la telefon. Liviu Petrescu obţinuse acceptul ca Mircea Zaciu să participe, ca referent, în comisia doctoratului meu. Cu o condiţie clară: să nu pună piciorul în Facultatea de Litere. Era însă de acord să citească teza (care-i fusese recomandată în termeni înflăcăraţi de noul coordonator) şi să întocmească un referat de apreciere, pe care să-l înainteze comisiei în timp oportun. Prin urmare trebuia să iau un alt exemplar şi să i-l duc profesorului Zaciu acasă, cît mai repede.

Un gînd a început să mă bîntuie, între momentul cînd am fixat telefonic întîlnirea cu Zaciu şi acela cînd i-am înmînat, în pragul uşii, lucrarea mea de doctorat. Ştiam că trăim în sud-estul european, unde anumite ceremonialuri gospodăreşti se menţin la mare cinste. Plăcuta obligaţie a unui doctorand e să-i invite apoi pe membrii comisiei la un prînz de gratitudine pentru efortul intelectual depus. Dar faţă de Mircea Zaciu cum trebuia oare să mă revanşez, ştiind deja că nu va participa la festivitatea programată? M-am tot frămîntat, căutînd în minte o soluţie. Şi, cînd am pornit de-acasă, am vîrît o sticlă de ţuică într-o plasă, ca ultimul precupeţ. Pe drum îmi răsfiram în minte viitorul scenariu. Să-i întind plasa, cu tot ce-i înăuntru? Să scot întîi la vedere manuscrisul şi apoi să-l întreb dacă primeşte şi ţuica? Alcoolul clipocea ironic balang-balang, în ritmul paşilor mei, şi îmi venea să intru în pămînt de ruşine, fiindcă niciodată nu mai făcusem aşa ceva.

Ajuns la faţa locului, totul a eşuat în improvizaţie. Am sunat, mi-a deschis, ne-am salutat. Am schimbat două vorbe. I-am încredinţat lucrarea. Mi-a mulţumit. L-am întrebat cînd să vin pentru a-i prelua referatul. Mi-a zis că nu-i nevoie, i-l va transmite direct profesorului Petrescu. Nu prea ştiam ce să mai spun. A văzut că mi s-au terminat replicile. A dat scurt din cap un fel de “la revedere”. Şi atunci i-am întins plasa. M-a privit bănuitor: “ce-i acolo?”. Eu, ca neghiobul: “o sticlă de ţuică”. A izbucnit într-un rîs cristalin. “Ce faci? Umbli cu plocoane?”. Eu, de colo: “aşa se obişnuieşte”. A scuturat din cap rîzînd: “nu, la mine nu se obişnuieşte”. Eu, ca nătîngul: “totuşi…”. El, redevenind serios, cu hotărîre: “nu, ia-ţi ploconul, eu nu accept nimic”. M-a salutat bine dispus şi mi-a închis uşa în nas. Pentru un om care tocmai fusese refuzat, am plecat de-acolo cu multă voioşie. Mircea Zaciu crescuse fulgerător în ochii mei.

Anunțuri