Etichete

, , , , , , , ,

Alţi doi ani statutul meu a fost destul de ciudat. Lucram mai departe, pe cont propriu, la cartea despre N. Manolescu, dar figuram ca doctorand, deşi fără un conducător ştiinţific, fiindcă acesta îşi dăduse demisia. Cînd am considerat că manuscrisul e încheiat, am ridicat privirile în jur pentru a-mi găsi un coordonator. Singurul specialist local, cu publicaţii în domeniul respectiv, era profesorul Liviu Petrescu. I-am solicitat o întîlnire, într-o seară, şi m-am înfiinţat cu manuscrisul gata tipărit şi legat. L-am rugat să-şi asume coordonarea formală a tezei mele, în cadrul şedinţei de susţinere publică, şi totodată i-am formulat condiţia să nu-mi impună nici o modificare la textul final. Cred că s-a uitat la mine ca la un nebun. Dar Liviu Petrescu era un om politicos şi, înainte de orice răspuns, a primit lucrarea la citit.

După cîteva zile m-a sunat el, rugîndu-mă să-l vizitez. Cînd l-am reîntîlnit era febril şi entuziast. Mi-a zis că a parcurs teza cu atenţie şi i se pare genul de cercetare care merită o comisie de zile mari. Îmi cerea să-i accept, ca referenţi principali, alături de el însuşi, pe profesorii Paul Cornea, Mircea Martin şi Mircea Zaciu, a căror colaborare se obliga s-o obţină. I-am răspuns că profesorul Zaciu tocmai ce-a demisionat din funcţie şi-a rupt legăturile cu universitatea. Iar teza mea de doctorat, dacă există, se datorează faptului că i-am neglijat solicitările exprese. Mă îndoiesc că, după ce-a abandonat poziţia de îndrumător, o va accepta pe aceea de referent. Însă profesorul Petrescu era foarte încrezător, m-a asigurat că va face toate diligenţele în vederea constituirii comisiei şi a organizării precipitate a evenimentului. Era suficient să fiu de acord cu iniţiativa sa. Fireşte că am fost.

Anunțuri