Etichete

, , , , , , ,

manolescuAm petrecut vreo doi-trei ani în sala de lectură, citind, fişînd şi catalogînd toate cronicile literare scrise de Nicolae Manolescu, săptămînal, între 1962 şi 1993. Erau peste 1600 de texte. Pe fiecare l-am înregistrat succesiv, iar baza de date am dispus-o în ordinea alfabetică a autorilor comentaţi de cronicar. Pe măsură ce înaintam, am priceput că e insuficient să furnizez simple date arhivistice, lipsite de o apreciere personală. Astfel s-a născut capitolul “Cronicarul literar”, care sintetizează opiniile mele, rezultate din studierea articolelor. Dar Manolescu însuşi cuprinsese un amplu compartiment de “critică a criticii”, în Istoria… sa, pentru a-şi securiza judecăţile de valoare. Trebuia să-i urmez exemplul. Mi-am coroborat aşadar observaţiile proprii cu evaluările unui evantai de analişti pe acelaşi sector. De-acum devenea evident că diviziunea materiei trebuia făcută pe domenii de activitate (“Eseistul”, “Monografistul”, “Istoricul literar”, “Teoreticianul literar”) şi nicidecum în ordinea cronologică a activităţii celui analizat. Demersul de tip structural se impunea în faţa celui istorico-literar. Care nu era, totuşi, ignorat, ci se reflecta în bogata cazuistică a epocii comuniste. Iar edificiul avea la temeliile sale un criteriu etic de judecată, prin filtrul căruia era cernută avalanşa de informaţie. Nu în ultimul rînd am urmărit cu atenţie aspectul stilistic, de la suprafaţă, străduindu-mă să redau totul sub o aparenţă dezinvoltă, cu accente de familiaritate, cu ecouri ludice sau ironice.

În toată această perioadă nu l-am văzut niciodată pe Mircea Zaciu. El era oricum mereu plecat în străinătate. Şi nu-mi făceam iluzii că l-aş fi putut îndupleca în vreun fel. Eram convins că munca mea e destinată unei viitoare cărţi, care va arăta exact aşa cum vreau eu şi care se va publica Dumnezeu ştie cînd sau unde. În ce priveşte doctoratul, după susţinerea examenelor şi a referatelor, l-am îngheţat într-o lungă letargie, fără a formaliza printr-un abandon scris. Aşa că vestea demisiei lui Zaciu din funcţia de îndrumător doctoral, după un şir de conflicte cu “rectoraşul cel viteaz” (cum îl descria sarcastic), am înregistrat-o oarecum într-o periferie a conştiinţei mele. Eram ocupat, pe atunci, cu lucruri mai serioase.

Anunțuri