Etichete

, , , , , ,

Eu aveam de pregătit seminarul despre Şerban Cioculescu. Am încercat să evit cumva tipicul de indiferenţă tensionată şi i-am cerut permisiunea să vorbesc liber, pe baza fişelor de lectură. M-a privit sever şi mi-a recomandat sec: numai să nu te pierzi cu firea. Mi-am repetat de cîteva ori în minte şirul logic al expunerii, mi-am pus în ordinea cuvenită fişele de citate, îmi era foarte limpede ce anume am de făcut. Şi totuşi minutele petrecute lîngă el la catedră, pentru a-mi prezenta în faţa colegilor argumentele temeinic premeditate, au fost printre cele mai incomode din tot parcursul meu intelectual de pînă azi.

Semestrul întîi se apropia de final şi nimic nu se schimbase. Dezamăgirea întregului an era considerabilă, mai ales că printre noi erau colegi bine pregătiţi, cu o personalitate deja conturată, unii publicaseră diverse lucruri în presa studenţească, mulţi fuseserăm la sesiuni de comunicări ştiinţifice ori la colocvii naţionale. Ni se părea frustrant să ratăm astfel întîlnirea cu Mircea Zaciu. La ultimul seminar dinaintea vacanţei, am ascultat iarăşi referatul de rigoare, a venit din nou invitaţia lui succintă şi rece să luăm cuvîntul. Ca printr-o minune, făcînd abstracţie de prezenţa sa în fruntea clasei, ne-am înscris în disputa în jurul temei tratate, unii au adus completări, alţii au criticat, au răsunat ironiile, noile ipoteze, disocierile, citatele de susţinere, contraargumentele. El ne privea încîntat de la catedră, ca la un meci de ping-pong, toată mimica lui british s-a evaporat, ochii îi sclipeau, la un moment dat a exclamat cu entuziasm: “heeei, s-au pornit românii!”. Sunase de ieşire şi nimeni nu se îndura să pună capăt acestei ultime reuniuni.

Anunțuri