Etichete
analiza, Eugenia Enache, publicare, Queneau, traducere, Zazie in metrou
În recenziile din presa literară, printre frazele aruncate grăbit peste umăr e menţionată uneori cîte o traducere pentru expresivitatea ei. Sau sînt formulate reproşuri (exemplificate cu argumente bilingve) pentru îndepărtarea ei de la sensurile originalului. Dar încă nu mi-a fost dat să văd, în deceniile de lecturi profesioniste, nici un studiu condimentat cu exemple, care să-i impute unei traduceri excesiva fidelitate. Hotărît lucru, trăim într-o lume imprevizibilă.
Mă rog, e şi ăsta un mod de-a face ture-n jurul cozii şi de-a spune vorbe, cînd n-ai nimic a zice. Să vedem pe ce se bazează Eugenia Enache în mirabila sa intervenţie. “La séquence ‘ptite mère’, employée lorsqu’un personnage s’adresse à une femme inconnue, est traduite par ‘duduie’ ou bien par ‘mătuşico’; mais les deux équivalents ne recouvrent pas une même réalité dans les deux langues; ‘duduie’, un équivalent de mademoiselle, est un terme poli adressé à une jeune fille ou à une femme non-mariée; ‘mătuşico’ constitue un diminutif gentil qui montre de l’affection pour une femme âgée faisant partie de la famille.” De ce-aş fi eu vinovat că universitara tîrgmureşană habar n-are de conotaţiile ironice ale termenilor “duduie” sau “mătuşică” pe româneşte? Sau de faptul că “ptite mère” şi “mătuşico” au, în ambele limbi, o idee diminutivală şi aceeaşi falsă trimitere familială?
Următoarea obiecţie ilustrează rea-credinţa cuplată cu incompetenţă. “Quant à l’appellatif ‘mon tonton Gabriel’, en roumain ‘unchimeu Gabriel’, celui-ci ne rend pas la signification de ‘tonton’ qui est un surnom donné aux homosexuels et dont l’équivalent est ‘poponar’; mais cette acception ne serait pas justifiée par le contenu du texte car pour Zazie ‘tonton’ implique de la tendresse et, dans ce sens, l’équivalent le plus approprié pourrait être ‘unchiuleţul’.” Să vedem cum stau lucrurile în realitatea lexicografică. “Tonton” e explicat ca termen familiar pentru “oncle” (în Petit Larousse, ed. 1980). Tot cu “oncle” în limbajul copiilor e echivalat “tonton” şi la François Caradec (Dictionnaire du français argotique et populaire, ed. 1977, p. 237). În schimb Dictionnaire d’argot et du français familier, prezentat ca “le plus important dictionnaire d’argot français en ligne sur Internet: 24 000 mots, 9 000 citations” consemnează la “tonton” frecvenţa 10 pentru accepţiunea “oncle” şi, undeva la coada şirului, frecvenţa 1 pentru “surnom donné aux homosexuels”. Prin urmare evaluatoarea mea dă la o parte accepţiunea principală a termenului lingvistic, în schimb ar impune-o pe cea secundară, complet nefirească în context (un copil care ar trebui să-şi prezinte unchiul sub titulatura de poponar). Comentatoarea îmi reproşează că am redat ca atare posesivul din limba franceză (“mon tonton” – “unchimeu”), în schimb îmi propune includerea unui diminutiv nefiresc şi inexistent în textul-sursă: “unchiuleţul” (?).
Fomeia vrea să dea dovadă. Arată că ştie al zecelea sens al lui tonton, ba chiar înţelege că fata nu avea motiv să facă aluzie şi,, probabil, nici nu ştia de năravul unchiului. Atunci de ce mai vorbeşte de sensul inadecvat, nefolosit de traducător?
Ca să arate că ştie, doar-doar o va mângâia pe cap profesorul imaginar care veghează peste marea clasă cu doctoriţe în filologie din România.
Eh, un doctorat căznit, luat la bătrîneţe. La Cluj.
Şi atunci pricepeţi cum vin de se leagă neşte treburi.
Apropo de bătut câmpii cu limba:
Cam pe vremea când a fost scrisă Zazie, apărea, tot la Paris, Pif şi familia sa. Capul familiei, Tonton, era chel şi arţăgos, dar e puţin probabil că ar fi fost pârţar.
Epoca şi locul fiind identice, dacă tonton ar fi avut pe atunci acest sens cât de cât frecvent, este puţin probabil ca personajul dintr-o revistă de copii să primească acel nume.
Păi tocmai de-aia am dat bibliografie lexicografică apropiată de vremea aceea. În anii ‘70-’80, atît oficialul Larousse cît şi dicţionarul de argou, lucrare de nişă, reţineau doar sensul “oncle” pentru “tonton”. Iar în zilele noastre, cealaltă accepţiune e doar colaterală şi rară. Iar în contextul romanului, complet neindicată.
Era o ilustraţie elocventă despre cum poţi căuta cuiva pricină, scriind cu rea-credinţă.