Etichete
Cluj, greco-catolic, intelectual, Ovidiu Pecican, preot, romancier
Popa Gomboş e un raisonneur care, precum vedem, nu se dă în lături de la rafinateţuri hollywoodiene, dar totodată îşi exercită conştiincios vocaţia. Pe urmele paşilor săi gînditori, ni se dezvăluie succesive universuri existenţiale. Aşa facem cunoştinţă cu lumea romilor, pitiţi în condiţii precare, într-o cocioabă de la poalele Căii Turzii. Familia e compusă din Elvis Humpea, Erika şi mama ei, fratele ei şi copilaşii Belmondo (şase ani), Suelena (patru ani) şi Bobi Jere (doi ani şi jumătate). Tribul nevoiaş gravitează între scurte sejururi occidentale, în scopuri financiare, şi risipirea brumei de agoniseală în petreceri nechibzuite. Oamenii au ca notă caracteristică fudulia şi promiscuitatea. Ceea ce nu-i împiedică să participe la diversitatea prin excelenţă ardelenească: “Din punct de vedere confesional, clanul lui Elvis era împărţit. El şi maică-sa ziceau că mergeau la catedrala ortodoxă de sărbători (în alte circumstanţe nu prea călcau pe acolo). Dar nu puteai fi sigur că într-adevăr mergeau. (…) Cît despre sora şi mama lui, ele erau reformate, din cîte spuneau, prin botez. Faptul nu le împiedica însă să meargă şi la biserica Sfîntul Mihail, romano-catolică, în virtutea unui sentiment de solidaritate maghiară. În mod cu totul curios, acelaşi criteriu nu funcţiona şi în cazul bisericii unitariene, de la mijlocul străzii 21 Decembrie, şi nici al celei evanghelic-luterane, de la intersecţia pe care o împărţea cu Muzeul Farmaciei şi Hotelul Melody”.
Laurenţiu Gomboş e preot greco-catolic şi slujeşte în catedrala Schimbarea la Faţă, în inima oraşului. Toate se-adună acolo, toate se desfac de-acolo. Sînt remarcabile paginile în care e evocat trecutul zbuciumat al clădirii, cu turnul ce se năruise la 1779, cu restaurarea pe banii împărătesei Maria Theresa, cu dăruirea locaşului minorit, de însuşi papa, românilor uniţi cu Roma, cu baricadarea călugărilor în interior pentru a nu se lăsa evacuaţi, cu acapararea sa de către ortodocşi pe vremea comunismului şi cu redobîndirea ei în condiţii la fel de aventuroase în anii ‘90: “atîta frămîntare numai din iubire putea ţîşni şi era ca şi cum mai multe feluri de tineri impetuoşi ar fi candidat la mîna unei prinţese fără pereche”. E uimitoare această voce auctorială de serenitate sacerdotală, ce atenuează tot zbuciumul uman al istoriei şi-l situează sub semnul iubirii.
Laszlo Alexandru 