Filmul regizat de Lee Sternthal şi Brian Klugman e construit in stil “matrioşka”, prin poveşti incluse una în cealaltă. Rory Jansen, un scriitor diletant şi ignorat de public, dar care se bucură de iubirea unei soţii minunate, găseşte în voiajul de nuntă la Paris un magazin de antichităţi, unde se află o geantă de demult, care are un compartiment secret, în care e un manuscris fabulos. Mă rog, o chestie ca-n filmele americane. Flăcăul se pune pe citit şi rămîne fascinat. În aşa măsură încît se-apucă să şi-l copieze pe laptop. Unde, într-o zi, nevasta îl descoperă încîntată şi insistă să fie dat spre publicare. Cartea devine instantaneu un super best seller şi Rory se umple de glorie.
Romanul şterpelit deapănă povestea altui american, care în războiul mondial vizitase Parisul şi fusese fermecat de-o tînără franţuzoaică. Dragoste romantică, pirostrii, copilaş bolnav care moare de mic, criză de cuplu, lacrimi, despărţire. În compensaţie pentru iubirea şi familia pierdute în eternitate, fostul soldat american venit în misiune de luptă îşi aşterne furibund povestea pe hîrtie. Manuscrisul e uitat în tren de nevasta frivolă, dar e regăsit peste decenii de acest Rory Jansen, care-l tipăreşte sub numele său. Inevitabil, adevăratul autor reapare sub chipul Bătrînului jerpelit (Jeremy Irons), care-l afuriseşte pentru că i-a furat nu doar manuscrisul, ci întregul destin.
Rory Jansen, cuprins de remuşcări, îi mărturiseşte înşelăciunea adorabilei sale soţii care, jignită în adîncul personalităţii, îl părăseşte definitiv. Dar ambele poveşti – a lui Rory şi a Bătrînului – sînt prezentate într-o lectură de gală, de către un scriitor tomnatec, el însuşi mistuind povestea unei iubiri eşuate. Mă rog, ideea cam siropoasă e că talentul sau celebritatea se plătesc prin eşecul vieţii personale. Toţi cei trei scriitori se consolează cu diverse paliative: creşterea florilor cu ghimpi, într-o seră, adulaţia publicului monden etc.
Filmul s-ar vrea o dramă patetică, aptă să stoarcă suspine din pieptul spectatorilor slabi de înger. Pe mine doar m-a plictisit. Iar cînd graţioasa nevastă a lui Rory face o criză de moralitate, aruncîndu-i furioasă în obraz că ea nu-şi mai poate continua viaţa alături de-un plagiator, am izbucnit într-un rîs nestăpînit. Să fie ea sănătoasă! Dincolo de pereţii cinematografului, în viaţa noastră de toate zilele, a devenit obligaţie de serviciu să plagiezi pentru a ajunge la şefia ministerului învăţămîntului. Iar alt plagiator, notoriu pe plan internaţional, cîrmuieşte guvernul din poziţia de prim-ministru. Ce mai tura-vura, în America te lasă pînă şi nevasta pentru o chestie care în România te propulsează în fruntea ţării. Dramele lor răscolitoare sînt, pentru noi, realitate banală, cotidiană.
Laszlo Alexandru 
Mă umflă râsul când aud că Ponta e acuzat de plagiat. El a fost suspectat în urma morţii procurorului Panait (cel care-l deranja pe Năstase 0049), ancheta a fost repede înăbuşită pe vremea aceluiaşi Năstase.
A ajuns să facă o carieră în politică după ce a muşamalizat un dosar al unui mafiot greu, pe mână cu psd.
Onorată instanţă, criminalul nu şi-a compostat biletul în tramvaiul care l-a dus la locul crimei! Ruşine să-i fie!
Aa, şi în timpul liber are ca hobby loviturile de stat.
Nu vă supăraţi, că eu am adormit în ultimul sfert de oră, n-aţi vrea să-mi povestiţi cum se sfârşeşte? Ca să ştiu dacă mai cumpăr cartea. La mine au tradus „iederă” bălăria aia de-o cutiva Irons în seră. Deci… l-au găjbit pe plagiator? Şi „tomnatecul” a rezolvat-o pe blonda băgăcioasă? Vă rooog, spuneţi-mi c-am pierdut ce era mai important!
N-aţi pierdut nimic esenţial.
Trist de tot.