Etichete
debut, interviu, Ion Barbu, Nicolae Manolescu, radio, Romania literara, tutti frutti
Joaca din ultimele săptămîni se cheamă emisiunea radiofonică “Tutti frutti”, pe care tocmai o pregătesc elevii coordonaţi de mine şi care se va difuza curînd, cu frecvenţă lunară, la un post local. Propunerea lor, care m-a luat oarecum prin surprindere, a fost să le dau un scurt interviu. Au rezultat cele ce urmează.
Mirela Mocan: Nu ştiu dacă voi, dragi ascultători, aţi avut ocazia să aveţi profesori cu aripi de prieten. Dar eu mă simt onorată să mă număr printre elevii domnului profesor Laszlo Alexandru. Aş putea să vă spun că dînsul a scris 15 cărţi, are nenumărate articole şi numeroase premii obţinute la olimpiade împreună cu elevii lui. Aş putea să vă spun ceea ce am reţinut dintr-o lecţie care ne-a fost predată în clasa a X-a. Era vorba despre Dante. Ne-a spus că femeia este un dar trimis de Dumnezeu pentru a-i arăta bărbatului o parte din frumuseţea din cer. Dar o lăsăm pe colega mea, Luissa, împreună cu invitatul ei, domnul profesor Laszlo, să vă spună mai multe despre povestea dînsului.
Maria Luissa Maino: Cum aţi debutat?
Laszlo Alexandru: Încercam să mă exprim. Aşa cum fac cu voi, zi de zi, la catedră. Îmi caut posibilităţile sau căile cele mai potrivite de a-mi comunica nişte idei, gînduri. La fel a fost şi cu scrisul, o comunicare pentru un public mai larg. Sigur că se face distincţia, în mediile profesioniste, între debutul în presă şi ceea ce se cheamă debutul editorial. Debutul meu în presă a fost o poveste foarte drăguţă, simpatică. Poate fi interesantă pentru elevii de liceu care sînteţi voi. Eu eram un mare amator – sînt şi acum – al revistelor literare, pe care le citeam încă din liceu, ca să nu mai vorbesc de vremea studenţiei. Nu scăpam revista preferată, care pe atunci era România literară. Era un brand, maxim ca strălucire, în lumea culturală contemporană. Acolo, la un moment dat, a apărut o interpretare a lui Nicolae Manolescu, care era cel mai prestigios cronicar al literaturii române postbelice, am putea spune. El a publicat în 1991 un comentariu la o poezie a lui Ion Barbu.
“Din ceas, dedus adîncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mîntuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.”
Interpretarea lui Manolescu era legată de virgula de la începutul primului vers: “din ceas, dedus”. Dacă se plasează acolo virgula, atunci care anume este înţelesul? Pe mine m-a pus pe gînduri, fiindcă pricepusem deja totul ca şi cum virgula respectivă era dublată de alta, după “dedus”. (Ca o paranteză, nu s-a păstrat manuscrisul original al poeziei. De la o ediţie la alta diferă transcrierile, cu o virgulă, cu două, cu nici una.) Prin urmare, intrigat de lectura aceea, i-am scris o scrisoare particulară unde-i ziceam: stimate domnule Manolescu, sînt un tînăr profesor (sau cum mă voi fi prezentat). Am citit comentariul Dvs. din revistă şi, à propos de afirmaţiile pe marginea poeziei lui Ion Barbu, unde susţineţi că trebuie să fie o virgulă, eu mai văd încă una, care dă alt sens decît cel pe care-l daţi Dvs. Şi i-am desfăşurat lectura mea, cu sensurile care apar dacă acceptăm şi a doua virgulă. Am intitulat acea misivă a mea, absolut particulară: Pornind de la o virgulă… Şi i-am trimis-o prin poştă, pe adresa redacţiei, aşa cum era ea pe copertă. Spre uimirea mea, după vreo două sau trei săptămîni, în colţul unei pagini a apărut un articol cu numele meu şi cu titlul Pornind de la o virgulă… A rămas totul exact aşa, inclusiv pasajele în care îl criticam pe Manolescu, deşi el era directorul revistei, ar fi putut să elimine sau să înfrumuseţeze pe alocuri. Dar nu. Acea epistolă către N. Manolescu, în cele mai mici nuanţe ale sale, a devenit articol în România literară. Şi astfel am debutat ca scriitor, fără să vreau, dar totuşi în cea mai cunoscută revistă culturală a vremii, cu o interpretare la o poezie celebră de Ion Barbu.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.