Etichete

, , ,

Facebook deschide noi şi noi modalităţi de comunicare. M-am obişnuit să accept, îndeobşte, “cereri de prietenie” de la necunoscuţi. Aşa se face că, acum cîteva luni, am admis pe lista mea de prieteni virtuali o doamnă care, ulterior, şi-a difuzat în reţea cîteva poze cu familia, cu soţul bolnav, cu un căţel etc.

După ce-am anunţat lansarea volumului Exerciţii de singurătate la tîrgul Gaudeamus, A.C. m-a abordat într-un mesaj privat, care debuta cu formula “Stimate d-le Laszlo”. Corespondenta mă asigura că şi-ar dori să citească noua apariţie editorială, care “are legătură cu starea ei sufletească” şi mă ruga să i-o trimit pe adresa de domiciliu, contra cost. Am fost de-acord şi i-am cerut adresa. Am aflat astfel că doamna cu pricina locuieşte în Bucureşti, pe b-dul Lacul Tei. Surprins de faptul că era o persoană din Capitală, i-am propus să vină la tîrg (nu neapărat la lansarea mea). Va găsi astfel mai uşor cartea, direct de la standul editurii. Eventual va da şi peste alte volume care s-o intereseze. Altminteri, dacă totuşi nu va izbuti, la întoarcerea mea acasă îi voi trimite un exemplar din Cluj, aşa cum ne-am înţeles.

A.C. mi-a replicat cu o listă de alte două cărţi pe care şi-ar dori să le citească. Îmi cerea, prin urmare, să i le cumpăr pe toate şi să le duc la ea acasă, unde urma să se revanşeze cu o cafea sau un ceai de calitate. Am declinat politicos invitaţia, spunîndu-i că stau doar o zi în Bucureşti, sînt împreună cu cîţiva prieteni, am un program încărcat etc. Generoasa amică de ocazie mi-a cerut numărul de telefon, pentru a sta de vorbă cu mine. Se oferea să-mi aducă personal o cafea şi un ceai, la o întîlnire, însă mai formula o minusculă dorinţă. Avea un tablou de familie, pe care dorea să-l trimită unui prieten de la Cluj, un medic în vîrstă. Aş putea oare să-l transport în maşina mea?

I-am detaliat, cu uimire crescîndă, că sîntem cîţiva oameni trupeşi, cu bagaje multe, îndesate într-o maşină mică. Îmi va fi aşadar imposibil s-o ajut. Simpatica interlocutoare a descoperit atunci virtuţile persoanei a II-a singular. “Darling, 1 tablou mic, mic… sigur are loc în maşina ta mică, mică, dar face 1 mare bucurie unui OM… MARE… nu fi cîrcotaş… PUP YOU…”. I-am răspuns cu un succint “pe curînd” şi am întrerupt discuţia.

A doua zi am găsit şi finalul fermecătoarei conversaţii: “Aşa fac OAMENII din omenie… nu au loc în maşină pt un amărît de tablou de familie, pentru un amărît de bătrîn… m-ai (sic!) dute-n (sic!) p… mea, d-le profesor, dacă nici măcar atît suflet nu ai să duci un amărît de tablou”.

Concluzia întregii poveşti? Nu ştiu dacă eu n-am avut suflet, dar fosta mea colocutoare cu siguranţă n-a avut ortografie, în ultima replică dinaintea efectelor igienice ale butonului UNFRIEND.

Anunțuri