După Tanacu (3)

Etichete

Cannes, Cluj, Cristian Mungiu, Dupa dealuri, film, premiera, Tanacu

De bună seamă că nu aşa au citit întîmplările şi judecătorii de la tribunal, care la vremea aceea l-au trimis în puşcărie pe călugărul Daniel Corogeanu pentru omor. Dar Cristian Mungiu a recunoscut, în dezbaterea de după premieră, că a construit o operă de ficţiune care îşi ia ca pretext realitatea faptelor.

O spectatoare mai locvace i-a imputat regizorului obsesia pentru mizerabilismul românesc, cu care se obţine succes garantat, deşi cam îndoielnic, peste hotare. Mungiu a admis că el nu face filme vesele şi comerciale, ci inspirate din viaţă. O tînără autodeclarat atee a subliniat echilibrul de ansamblu al mesajului, care pe ea a convins-o de dreptatea măicuţelor preocupate s-o vindece pe Alina, deşi pînă la urmă au ucis-o.

Eu unul am observat atmosfera tarkovskiană a filmului, de la elementaritatea decorului, în predominanţa de alb-negru, şi pînă la evoluţia epică foarte lentă. Diferenţa polemică stă în faptul că Tarkovski îşi asumă patetic ortodoxia, pe cînd Mungiu se desparte critic de ea. Amfitrionul mi-a respins ipotezele, insistînd că a vrut să-şi prezinte propria construcţie, fără a se lăsa influenţat de modele prestigioase. I-am reproşat mai apăsat ritmul trenant al filmului. Abia în ultimele 15-20 de minute (din cele două ore şi jumătate ale proiecţiei) se simte o creştere graduală de tensiune. Dar cînd am fi cu adevărat captaţi de încordarea situaţiei dramatice, autorul blochează – în două secvenţe parazitare – cursul evenimentelor. Răspunsul lui Cristian Mungiu, că a fost vorba acolo despre o opţiune artistică deliberată, n-a fost în măsură să-mi schimbe părerea.

Cu tăierea unui balast de vreo 40 de minute din ansamblul trenant şi redundant, probabil că “După dealuri” ar deveni un film rezonabil. Aşa rămîne doar un edificiu apăsător, care mi-a luat un amplu efort de răbdare, la prima vizionare, şi pe care cu siguranţă n-aş mai încerca să-l revăd.