Etichete
Cannes, Cluj, Cristian Mungiu, Dupa dealuri, film, premiera, Tanacu
Regizorul a decis să sufoce latura senzaţionalist-comercială a întîmplării, în favoarea unui film de artă. Alina se întoarce din Germania s-o ia cu sine pe Voichiţa, buna prietenă de la orfelinat, între timp refugiată la un schit din munţi. Familia, care le lipsea amîndurora, e constituită acum din comunitatea habotnică, aruncînd ochi suspicioşi către legătura prea strînsă dintre fete. Nimeni nu le ţine cu forţa pe-acolo, ba parcă ar vrea să se descotorosească de ele, dacă nu respectă pios regulile comunităţii. Dar alternativa la stricteţea monahală e angoasa pierderii în lumea largă, fără nici un punct de sprijin. Îndărăt n-au unde se duce, pe loc nu pot sta de capul lor, iar înaintarea e înfăşurată în tenebrele incertitudinii. Povestea e pigmentată suplimentar de aluziile la atracţia homoerotică dintre cele două tinere.
Scenaristul Cristian Mungiu a ales să echilibreze perspectiva. În filmul său nu avem de-a face cu o turmă de bigoţi barbari care, în tentativa lor de exorcizare, ucid o biată bolnavă. Preotul pare om stăpînit şi echilibrat, care se străduieşte să medieze conflictele, ori să rezolve pandaliile musafirei cu ajutorul spitalului, al autorităţilor, al familiei care o adoptase în copilărie etc. Fără succes. Alina, în schimb, e intratabilă în cerbicia ei: îl insultă aspru pe monahul care a găzduit-o, îi acuză pe părinţii adoptivi că i-ar fi furat banii, le înfricoşează pe măicuţe, se zbate şi urlă teribil. Aproape că-şi merită soarta. Iar faptele evoluează pe fundalul mizerabil al străzilor delabrate, al autobuzelor promiscue, al blocurilor într-o rînă, al sărăciei lucii, înfometate şi zgribulite. Cînd şi cînd, o veche Dacie roşie transportă încolo şi-ncoace saci, paporniţe, cofraje de ouă şi maici speriate. Într-o societate fundamental avariată, şeful unei comunităţi religioase e obligat să ia decizii reglatoare, care se dovedesc din nefericire fatale.
Laszlo Alexandru 