Nu trebuie să scăpăm din vedere nici detaliul că, tocmai în cîntul XII, avem de-a face cu un montaj de 12 terţine care ne povestesc 12 întîmplări de aroganţă. La Dante nimic nu e întîmplător.
Fireşte că autorul medieval se mişca prin aerul vremii sale, după cum o subliniază cu îndreptăţită erudiţie Giulio Marzot: “Ştiinţa acrostihului îi venea lui Dante, în mod direct, din Sfintele Scripturi, adică din Psalmi, din tradiţia literară latino-creştină; din literatura patristică, aceea care descifrase semnul peştelui, din simbologia grafică tombală a vechilor bazilici. Să adăugăm că şi tradiţia laică provensală, care intrase în cultura italiană şi era foarte vie pe timpul lui Dante, acredita cu plăcere, ca notă a unei ştiinţe bizare şi de aristocraţie intelectuală, studiul enigmei: care are întotdeauna un farmec secret şi, prin strădaniile gîndirii de-a face şi-a desface ipoteze, include plăcerile fanteziei”.
Unul din locurile comune ale dezbaterilor literare de odinioară ţinea de “barbaria” stilistică şi “grosolănia” poetică ale lui Dante. Acestora le era contrapusă iscusinţa meşteşugărească a lui Petrarca, foarte abil în mînuirea podoabelor de stil. Însă dacă examinăm cu atenţie versurile Divinei Comedii, putem admira numeroasele ei pasaje de virtuozitate expresivă, pusă în slujba vastităţii semantice şi a excelenţei simbolice.
Laszlo Alexandru 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.