Etichete
Acrostihul este un procedeu stilistic cu ajutorul căruia literele de la începutul unor versuri, citite pe verticală, compun un cuvînt sau o propoziţie. Întîmplarea celui mai cunoscut acrostih din literatura română a fost relatată de Iacob Negruzzi, în cartea sa Amintiri din “Junimea”. Cercul de lectură ieşean primise într-o zi, spre publicare, o reuşită poezie care începea cu versul “La noi e putred mărul” şi era semnată de un oarecare P.A. Calescu. Abia după tipărirea textului, redactorii au observat că fuseseră înşelaţi de B.P. Hasdeu (Păcălescu), iar simpatica lucrare, descifrată pe verticala primei litere a fiecărui vers, îi arăta de fapt cititorului unde era putred mărul: “LA CONVORBIRI LITERARE”. Cînd s-a aflat farsa, lumea culturală a rîs cu poftă de marii specialişti, ba chiar şi aceştia au chicotit, dar ceva mai galben.
Anafora este o figură de stil care constă în repetarea aceluiaşi cuvînt, la începutul unor versuri sau al unor fraze, pentru a se scoate în evidenţă o anumită semnificaţie. Am avut deja prilejul să analizez o asemenea construcţie (vezi Un joc de cuvinte la Dante). În cîntul V din Infern, pentru a sublinia tragismul legăturii “amore” / “morte” în povestea lor de iubire, trei din terţinele rostite de Francesca da Rimini încep cu acelaşi cuvînt: “Amor, ch’al cor gentil ratto s’apprende”; “Amor, ch’a nullo amato amar perdona”; “Amor condusse noi ad una morte”. În plus am putut identifica o construcţie artistică îndrăzneaţă, prin poliptotonul de la începutul celei de-a doua terţine (adică prin reluarea aceluiaşi cuvînt sub o altă formă flexionară): “amor”, “amato”, “amar”. Mesajul transmis de relatarea eroinei – anume că iubirea nelegiuită i-a condus la moarte – era dublat de dispunerea cuvintelor-cheie sub formă de cruce.
Laszlo Alexandru 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.