Etichete
“În preziua în care aş fi putut lua premiul Nobel, am aflat că am mîncat cu linguroiul din banii publici…”. Aşa îşi construieşte retorica un scriitor român contemporan, care e împins cu insistenţă la înaintare de amicii săi şi e ponegrit cu înverşunare de adversarii săi.
Fraza e adînc definitorie pentru industria de valorificare a fumului împachetat, care s-a dezvoltat în ţărişoară. E delicios să-ţi stabileşti punctele de referinţă în raport cu întîmplări ce nu s-au produs. De parcă ne-am fixa întîlniri la restaurantul Intercontinental, în preziua izbucnirii celui de-al treilea război mondial, sau cu o săptămînă înainte de debarcarea marţienilor…
Fireşte că întregul proces de candidatură şi jurizare a Premiilor Nobel e strict confidenţial, pînă în momentul proclamării învingătorului. Instrucţiunile o spun limpede: “The statutes of the Nobel Foundation restrict disclosure of information about the nominations, whether publicly or privately, for 50 years. The restriction concerns the nominees and nominators, as well as investigations and opinions related to the award of a prize.” Dar iată că un concetăţean de pe malul Dîmboviţei ştie că ar fi putut primi Nobelul, ştie că nu l-a primit, îşi stabileşte antecedente faţă de momentul cu pricina (care n-a existat) şi azvîrle dezinhibat întregul ambalaj în spaţiul public.
Oare de ce au unii impresia că a cîştiga Premiul Nobel e ca şi cum ai înfuleca mititei cu muştar, la o bodegă, împreună cu regele Carl XVI Gustav?
Laszlo Alexandru 