Etichete

, , ,

Una dintre delicioasele “specialităţi” oferite de proza lui Marcel Proust e legată de construcţia frazei. Iată-l de pildă în Le côté de Guermantes cum amînă strategic scadenţa ironică a semnificaţiei. Se învîrte graţios prin cîteva sfere de sens, valsează, piruetează, şi abia în final izbeşte cu poanta neaşteptată: “Cineva care are obiceiul de a zîmbi în oglindă la vederea chipului său şi al bustului său frumos, dacă i se arată radiografia lor, va avea în faţa acestei grămezi de oase, indicate ca fiind o imagine a sa, aceeaşi bănuială că e vorba de o eroare ca şi vizitatorul unei expoziţii care, în dreptul unui portret de femeie tînără, citeşte în catalog: ‘Dromader culcat’”.

(“Quelqu’un qui a l’habitude de sourire dans la glace à sa belle figure et à son beau torse, si on lui montre leur radiographie, aura devant ce chapelet osseux, indiqué comme étant une image de lui-même, le même soupçon d’une erreur que le visiteur d’une exposition qui, devant un portrait de jeune femme, lit dans le catalogue: «Dromadaire couché»”.)

Anunțuri