Etichete

, ,

Mergeam pe stradă şi m-a oprit zîmbind fericit, cu braţele deschise, un bărbat cu tenul mai bronzat: “Domnule profesor! Cît mă bucur să vă văd! Ce mai faceţi?”.

Căutam rapid în minte chipul străin, dar senin şi destins, pentru a-l lega de vreo situaţie precedentă. Un părinte care a dat mai rar pe la şedinţele de la şcoală? Nu. O cunoştinţă trecătoare, din vreo redacţie literară? Nu cred. Un cititor ocazional? Din familiaritatea abordării, nu s-ar zice. Pe tipu’ ăsta nu-l cunosc. Dar atunci el de unde mă ştie că sînt profesor? De ce mă opreşte aşa cordial?

În clipa următoare, pe cînd încă mă ţinea cu mîna pe care i-o strînsesem îngîndurat, mi-a strecurat formula cunoscută. “Ştiţi, şefu’, trebuie să merg la spital, am de luat trenu’, n-am bani de bilet. Mă ajutaţi cu ceva?”

Anunțuri