Etichete

, , , , ,

Cîntul XXV din Purgatoriu este unul dintre cele mai aride. Poezia, scufundată într-o dezbatere teoretizantă, ştiinţifico-teologică, încearcă să formuleze explicaţii riguroase, cu sprijinul imaginaţiei literare. În calea pe care o străbate, personajul Dante are aici două călăuze: Virgiliu, care l-a condus în prăpastia Infernului şi pe muntele Purgatoriului, dar şi poetul latin Staţiu, care tocmai şi-a încheiat secolele de expiere şi li s-a alăturat, în ascensiunea spre Paradis.

Cei trei au lăsat în urmă locul unde sînt pedepsiţi cei ce-au păcătuit prin lăcomie. Imaginile scheletice ale spiritelor care mestecau aerul cu dinţii, aveau ochii goi în orbite şi buzele arse de sete, i-au impresionat teribil. Este deja ora două după-amiază şi trebuie să se grăbească, pentru a nu fi blocaţi de apusul soarelui. Pornesc aşadar în şir indian, pe nişte trepte strîmte, în sus, către ultima cornişă. Dante e chinuit de dorinţa de a-l întreba ceva pe Virgiliu, dar nu îndrăzneşte să-l tulbure, aşa că ezită ca puiul de barză, care înalţă ba o aripă, ba cealaltă, e împins de dorinţa de-a zbura, dar nu se îndură să plece din cuib. Bunul maestru îi percepe frămîntarea şi-l îndeamnă să sloboadă arcul vorbei. Iar poetul îşi mărturiseşte pe dată confuzia: cum pot răbda foame spiritele fără trup? Cum pot ajunge descărnate în asemenea hal nişte prezenţe imateriale, ce nu mai simt dorinţa concretă de-a se hrăni?

Anunțuri