Etichete

, , , , ,

Două imagini panoramice asupra “capitalei lumii”, la patruzeci de ani distanţă, oferite de doi regizori de vîrf ai cinematografiei mondiale, merită o scurtă privire comparativă. Cu “Roma” (1972), Federico Fellini vine în trena capodoperelor sale intitulate “La strada” (Premiul Oscar în 1957), “Nopţile Cabiriei” (Premiul Oscar în 1958), “La Dolce Vita” (Premiul Palme d’Or în 1960) sau “8½” (Premiul Oscar în 1964). Marele visător nostalgic îmbracă Cetatea Eternă în straie zeflemitor-afectuoase, pe linia devizei sale preferate: “Vizionarul este unicul realist”.

Evoluţia filmului e segmentată pentru a urmări cele mai diferite evenimente şi grupuri de indivizi. Cronologic vorbind, anii ’70, cu imensele blocaje de maşini în ploaie (secvenţele de debut) şi asurzitoarele ture pe motocicletă (secvenţele de final), se intersectează cu flash-back-uri ce ne-aduc sub priviri năravuri din vremea războiului mondial, ori descoperirea de misterioase fresce antice. Prezentul, trecutul şi primele origini se împletesc într-o sarabandă nebunească. Iar sferele activităţii umane sînt la fel de eteroclite, pînă la incompatibil, de la crîşmele zgomotoase pe trotuare, cînd se lasă seara, la bordelurile decrepite din timpul conflagraţiei, ori spectacolele fistichii de varieteu, în care publicul fluieră, vorbeşte sau urlă măscării împotriva “artiştilor”, cînd nu le azvîrle chiar un hoit de pisică pe scenă, iar copilaşul e scos de mămică să facă pişu pe culoarul dintre rînduri. Parada modei la Vatican, cu defilarea pe patine cu rotile a maicilor grase şi scrobite, ori a prelaţilor de ţară, călare în echilibru pe mono-ciclete, configurează scene antologice din istoria cinematografiei.

Filmul include secvenţe cu vedete îndrăgite ca Anna Magnani (ultima ei apariţie pe ecran), sau Gore Vidal, care se lansează într-un subtil monolog ironic-filosofic: “Poate vă întrebaţi de ce trăieşte la Roma un scriitor american. Mai întîi de toate fiindcă îmi place romanii că ce ne pasă de eşti viu sau mort: sînt neutri ca pisicile. Roma e oraşul iluziilor, nu întîmplător aici ai Biserica, Guvernul, Cinema-ul, toate chestiile care produc iluzie, cum faci tu, cum fac eu. Tot mai mult lumea se apropie de sfîrşit, fiindcă e prea populată cu maşinile, otrăvurile şi ce loc mai bun ai decît oraşul ăsta, mort de-atîtea ori şi de-atîtea ori renăscut, ce loc mai liniştit ai s-aştepţi sfîrşitul poluării şi-al suprapopulării? E locul ideal să vezi dacă lumea sfîrşeşte sau ba”. (“Vi domanderete perché mai uno scrittore americano viva a Roma. Prima di tutto perché mi piace i romani che ci frega niente se sei vivo o morto: sono neutrali, come i gatti. Roma è la città delle illusioni, non a caso qui c’è la Chiesa, il Governo, il Cinema, tutte cose che producono illusione, come fa tu come fa io. Sempre più il mondo si avvicina alla fine perché troppo popolato con le macchine, veleni e quale posto migliore di questa città, morta tante volte e tante volte rinata, quale posto più tranquillo per aspettare la fine da inquinamento, sovrappopolazione. È il posto ideale per vedere se il mondo finisce o no.”)

Anunțuri