Etichete

, , , ,

Aş vrea să insist arătînd că centrul de importanţă şi de semnificaţie al Purgatoriului se află în cîntul XVI, adică la jumătatea întregului univers construit de poetul italian. Aici, în al cincizecilea cînt al Divinei Comedii, găsim temelia învăţăturii lui Dante: ce anume a vrut el să ne spună cu prisosinţă. Ceremonialul e practic acelaşi ca peste tot: protagonistul ajunge pe o cornişă, vede un anumit păcătos, îl întreabă cine este, cine se mai află alături de el şi realizează astfel o prezentare în sinteză a respectivului păcat. Totodată face o panoramă a evenimentelor prezente şi trecute, a personajelor reale, istorice, literare sau mitologice, a tot ceea ce se ştie şi se cunoaşte. Ei bine, în cîntul XVI, sufletul de referinţă este Marco Lombardo, altminteri o figură istorică ştearsă, identificată cu ezitări de comentatori. Marea întrebare pe care Dante i-o adresează e următoarea: care este cauza răului pe Pămînt? De ce atîtea spirite damnate, de ce această avalanşă de păcătoşi?

58. “Lo mondo è ben così tutto diserto
d’ogne virtute, come tu mi sone
e di malizia gravido e coverto;

61. ma priego che m’addite la cagione,
sì ch’i’ la veggia e ch’i’ la mostri altrui;
ché nel ciel uno, e un qua giù la pone.” (Purg. XVI)

Unii aşază cauza răului în ceruri, alţii pe pămînt. Care este realitatea? Căci dacă vom şti de unde provine păcatul, vom putea apoi să-l combatem, să-l eliminăm. Spiritele de dincolo sînt mai luminate la minte decît noi, cei care încă trăim. Sînt datoare să ne înveţe cum să procedăm. Iar Marco Lombardo îi explică următoarele lucruri. Muritorii îi atribuie Cerului toate evenimentele de pe pămînt. Or această explicaţie e mincinoasă. Există liberul arbitru: Dumnezeu ne-a creat şi ne-a dat drumul în lume. Noi sîntem responsabili de viaţa noastră, de destinul nostru, de opţiunile noastre. Dacă n-ar fi aşa, n-ar avea rost Infernul sau Purgatoriul. Aşadar pedeapsa şi recompensa depind de alegerea noastră, a fiecăruia. Sîntem investiţi cu liberul arbitru, în baza căruia ne luăm deciziile, dar apoi sîntem şi răspunzători pentru ceea ce am ales.

79. “A maggior forza e a miglior natura
liberi soggiacete; e quella cria
la mente in voi, che ‘l ciel non ha in sua cura.

82. Però, se ‘l mondo presente disvia,
in voi è la cagione, in voi si cheggia;
e io te ne sarò or vera spia.” (Purg. XVI)

Asta este învăţătura principală: oamenii acţionează liber şi sînt răspunzători pentru ceea ce fac. Iar Marco Lombardo îşi continuă explicaţiile, care dobîndesc o dimensiune mult mai amplă, devin aproape un curs academic prin evoluţia înlănţuită a ideilor. Sufletul uman a fost creat simplu şi jucăuş, ispitit de plăceri la început. Sîntem mai înclinaţi spre păcat, fiindcă spiritul e uşuratic. Aşa că e nevoie de legi care să ne guverneze în mod raţional, să ne îndemne să mergem nu după plăceri, ci după reguli. Bine, legile se fac, dar cine are grijă ca ele să fie respectate? Care sînt acele instituţii? Nici una, din păcate! Rădăcina răului e îngropată în adîncurile individului, care nu-şi asumă corect liberul arbitru. Dar ea este legată şi de organizarea politică a realităţilor din jurul nostru. În Evul Mediu se ştie că erau două mari puteri, Biserica şi Imperiul, Papa şi Împăratul, aflaţi într-o luptă permanentă. Marea dezbatere de-atunci asta a fost: cine e mai important? De aceea s-au creat şi două partide politice, guelfii şi ghibelinii. Era o confuzie instituţională, după cum notează poetul. Interferenţa dintre puterea civilă şi puterea religioasă a dus la decăderea Romei, la cearta dintre creştini, care nu mai ştiau de cine să asculte, de puterea seculară ori de cea bisericească. Problema trebuia rezolvată. După cum explică Marco Lombardo, Roma avea odinioară două astre luminoase, care iluminau ambele căi, pe cea a lumii şi pe cea a Domnului (“l’una e l’altra strada / facean vedere, e del mondo e di Deo”, XVI, 107-108). Apoi unul (Papa) l-a stins pe celălalt, i-a uzurpat puterile, iar spada s-a întîlnit cu bastonul episcopal; puterile s-au contopit nociv. Acest aspect produce efecte teribile, fiindcă unul a ajuns să nu se mai teamă de celălalt (lipseşte separaţia puterilor în stat, am spune cu terminologia noastră). În ziua de azi, îşi continuă personajul medieval analiza, Biserica de la Roma, întrucît a confiscat puterea civilă şi a alipit-o ilicit la cea religioasă, a căzut în noroi. Iar protagonistul călător îl completează: ai dreptate, Marco, acum pricep de ce Leviţii (tribul ebraic din care proveneau preoţii) au fost excluşi de la stăpînirea de bunuri: pentru a se limita doar la practicarea cultului.

Dante îşi prezintă de altminteri soluţia politologică, pe aceleaşi coordonate, şi în tratatul Monarhia. El ne spune că ambele puteri instituţionale sînt extrem de importante, sînt ca Soarele şi Luna. Dar Împăratul trebuie să aibă grijă de trupurile noastre, iar Papa să vadă de sufletele noastre. Dacă există această conlucrare, la fel cum cele două astre cereşti colaborează pentru a ne lumina calea în momente diferite, tensiunile se dizolvă. Însă dacă Papa vrea să ne conducă în activităţile de zi cu zi, sau Împăratul vrea să strîngă dările şi impozitele de la mănăstiri, se creează această interferenţă. Problema politologică este legată de suprapunerea instituţiilor. Nu e clar cine ne comandă, iar atunci facem ce vrem, uităm că avem liberul arbitru, comitem păcatele, nu le regretăm şi ajungem pe calea pierzaniei. Iată centrul de semnificaţie al Purgatoriului, temelia întregii structuri pe care poetul îşi înalţă învăţămintele. După cum se constată, avem o strînsă împletire de argumente istorice, politice, etice, administrative şi teologice, care vin să constituie ansamblul edificiului.

Anunțuri