Etichete

, , ,

Meditaţia lui Primo Levi în legătură cu motivaţiile scrisului îmi pare temeinică şi precisă. O traduc în continuare.

“Se întîmplă adesea ca un cititor, de obicei tînăr, să-l întrebe pe un scriitor, cu deplină inocenţă, de ce a scris o anumită carte, sau de ce a scris-o aşa, sau chiar, în mod mai general, de ce scrie şi de ce scriu scriitorii. La această ultimă întrebare, care le include pe celelalte, nu e uşor de răspuns: nu totdeauna un scriitor e conştient de motivele care îl determină să scrie, nu totdeauna e împins de un singur motiv, nu totdeauna acelaşi motiv stă în spatele începutului şi sfîrşitului aceleiaşi opere. Mi se pare că se pot configura cel puţin nouă motive şi voi încerca să le descriu; dar cititorul, indiferent că se pricepe sau nu, va dibui cu uşurinţă şi altele. Aşadar de ce scriem?

1) Pentru că simţim impulsul sau nevoia de-a scrie. Aceasta este, mai mult sau mai puţin, motivaţia cea mai dezinteresată. Autorul care scrie pentru că ceva sau cineva i-o dictează dinăuntru nu acţionează într-un anumit scop; din munca sa vor putea veni faima şi gloria, dar vor reprezenta un surplus, un beneficiu suplimentar, nedorit în mod conştient: de fapt un subprodus. Fireşte, cazul schiţat e extrem, teoretic, aproximativ; e îndoielnic să fi existat vreodată un scriitor, sau în general un artist, cu sufletul aşa de pur. Astfel se închipuiau pe ei înşişi romanticii; nu întîmplător, credem că recunoaştem aceste exemple printre cele mai îndepărtate în timp, despre care ştim puţine lucruri şi pe care aşadar e mai uşor să le idealizăm. Din acelaşi motiv munţii îndepărtaţi ne apar cu toţii într-o singură culoare, care adesea se confundă cu cerul.

2) Pentru a distra sau pentru a ne distra. Din fericire, cele două variante coincid aproape totdeauna: rar se întîmplă ca acela care scrie pentru a-şi distra publicul să nu se distreze scriind, şi rareori acela care simte plăcere în actul scrisului nu-i transmite cititorului măcar o fărîmă din bucuria lui. Spre deosebire de cazul precedent, există autorii de pur divertisment, care adesea nu sînt scriitori de profesie, departe de ambiţii literare sau nu, lipsiţi de certitudini stingheritoare şi de rigidităţi dogmatice, uşori şi limpezi ca nişte copii, lucizi şi înţelepţi ca oamenii care au trăit multă vreme şi nu degeaba. Primul nume care îmi vine în minte este cel al lui Lewis Carroll, timidul cleric şi matematician cu o viaţă de mare probitate, care a fascinat şase generaţii cu aventurile fetiţei Alice, mai întîi în ţara minunilor şi apoi în oglindă. Confirmarea geniului său cordial se regăseşte în succesul de care cărţile lui se bucură, după mai mult de-un secol de viaţă, nu doar printre copii, cărora el le dedica în mod ideal, ci şi printre logicieni şi psihanalişti, care mereu descoperă în paginile sale noi semnificaţii. Probabil că acest neîntrerupt succes al cărţilor sale se datorează tocmai faptului că ele nu ne vînd nimic pe furiş: nici lecţii de morală, nici eforturi didactice.

3) Pentru a învăţa pe cineva ceva. Să faci asta, şi s-o faci bine, poate fi un lucru preţios pentru cititor, dar e nevoie ca lucrurile să fie clare. Pe lîngă unele rare excepţii, cum e Virgiliu în Georgicele, intenţia didactică erodează ţesătura narativă pe dedesubt, o degradează şi o murdăreşte: cititorul care caută povestea trebuie să găsească povestea, şi nu o lecţie pe care n-o doreşte. Dar tocmai că sînt şi excepţii, iar cine are sînge de poet în vine ştie să vadă şi să exprime poezia chiar şi atunci cînd vorbeşte despre stele, atomi, creşterea animalelor sau apicultură. N-aş vrea să scandalizez lumea amintind aici Ştiinţa bucătăriei şi arta de a mînca bine de Pellegrino Artusi, alt om cu inimă curată, care nu-şi ascunde gura în spatele mîinii: nu pozează ca om de litere, iubeşte cu pasiune arta bucătăriei, dispreţuită de ipocriţi şi dispeptici, îşi propune să le-o predea cititorilor, o declară, o face cu simplitatea şi limpezimea celui care îşi cunoaşte în profunzime materia şi atinge cu spontaneitate arta.

4) Pentru a îmbunătăţi lumea. După cum se vede, ne îndepărtăm tot mai mult de arta care e scop pentru ea însăşi. Ar fi potrivit să observăm aici că motivaţiile despre care discutăm au prea puţină relevanţă în domeniul valorii operei pe care o pot produce; o carte poate fi frumoasă, serioasă, temeinică şi plăcută, din motive foarte diferite de acelea pentru care a fost scrisă. Se pot scrie cărţi josnice din motive sublime şi de asemeni, dar mai rar, cărţi sublime din motive josnice. Totuşi, eu unul simt o anumită neîncredere faţă de cineva care ‘ştie’ cum să îmbunătăţească lumea; nu totdeauna, dar adeseori, este vorba de un individ în aşa măsură îndrăgostit de sistemul său încît devine impermeabil la critică. E de dorit să nu aibă şi o voinţă prea puternică, fiindcă atunci va fi tentat să îmbunătăţească lumea prin fapte şi nu doar prin vorbe: aşa a făcut Hitler după ce a scris Mein Kampf şi m-am gîndit adesea că mulţi alţi utopici, dacă ar fi avut suficientă energie, ar fi dezlănţuit războaie şi măceluri.

5) Pentru a ne face cunoscute ideile. Cel care scrie din acest motiv reprezintă doar o variantă mai redusă, şi prin urmare mai blîndă, a cazului precedent. Categoria asta coincide de fapt cu aceea a filosofilor, indiferent că sînt geniali, mediocri, încrezuţi, iubitori ai speciei umane, diletanţi sau nebuni.

6) Pentru a ne elibera de o angoasă. Adeseori scrisul reprezintă un echivalent al spovedaniei ori al divanului lui Freud. N-am nimic de obiectat faţă de cineva care scrie împins de tensiunea interioară: ba chiar îi doresc să se elibereze astfel, după cum mi s-a întîmplat şi mie cu mulţi ani în urmă. Însă îi pretind să facă efortul de a-şi filtra angoasa, să n-o azvîrle aşa cum e, neşlefuită şi neprelucrată, în obrazul celui care citeşte; altminteri riscă să le transmită altora virusul, fără a scăpa el însuşi de asta.

7) Pentru a deveni faimoşi. Cred că doar un nebun se apucă să scrie numai pentru a deveni faimos; dar cred totodată că nici un scriitor, nici măcar cel mai modest, nici măcar cel mai puţin arogant, nici măcar angelicul Carroll adineaori amintit, n-a fost imun la această motivaţie. Să fii faimos, să citeşti despre tine în ziare, să auzi vorbindu-se despre tine, îţi dă o senzaţie dulce, fără îndoială; dar puţine dintre bucuriile pe care viaţa le oferă costă atîta osteneală, şi puţine osteneli au un rezultat atît de nesigur.

8) Pentru a ne îmbogăţi. Nu înţeleg de ce se indignează sau se miră unii cînd află că Balzac, Collodi şi Dostoievski scriau pentru a face bani, sau pentru a-şi plăti datoriile la joc, sau pentru a astupa găurile unor întreprinderi comerciale falimentare. Mi se pare normal ca scrisul, la fel ca orice altă activitate utilă, să fie recompensat. Dar cred că a scrie numai pentru bani e periculos, fiindcă te duce aproape totdeauna la o manieră uşoară, prea respectuoasă faţă de gustul publicului larg şi la modă în momentul respectiv.

9) Din obişnuiţă. Am lăsat la sfîrşit această motivaţie, care e cea mai tristă. Nu e frumos, dar se întîmplă: se întîmplă ca scriitorul să-şi epuizeze carburantul, încărcătura narativă, dorinţa de a da viaţă şi formă imaginilor pe care le-a conceput; să nu mai conceapă alte imagini; să rămînă lipsit de orice dorinţă, nici măcar de glorie sau de bani; şi să scrie totuşi, din inerţie, din obişnuinţă, pentru ‘a ţine semnătura în viaţă’. Dar trebuie să aibă grijă ce face: pe calea asta nu va ajunge departe, va sfîrşi fatalmente prin a se copia pe sine însuşi. E mai demnă liniştea, temporară sau definitivă.”

Anunțuri