Etichete

, , , , ,

După decembrie 1989 vocea individuală a conştiinţelor publice a început să nu mai fie chiar atît de credibilă. Aşa că s-au inventat noi metode de presiune: adeziunile pe liste publice.

Pînă prin 2005, dar şi ulterior, Paul Goma umpluse presa culturală şi internetul cu o pletoră de scrieri negaţioniste, antisemite (“Doar ştim, avem şi hîrtii[,] şi ţinere-de-minte: ‘Holocaustul românesc’ este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare (’Punga sau viaţa!’)” – vezi vol. Săptămîna Roşie 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii, Bucureşti, Ed. Vremea XXI, 2004, p. 273). Disocierile oripilate n-au întîrziat să apară, de la instituţii, publicaţii sau persoane izolate din România. În asemenea circumstanţe agitate, la iniţiativa unui plagiator dovedit – şi recunoscut –, s-au găsit totuşi o sumă de semnatari care să se ia la trîntă cu evidenţele. Ei s-au încolonat cuminţi în spatele extremistului, pentru a estetiza noua orientare, nedemocratică, a gîndirii sale (P.G. “nu a negat şi nu neagă Holocaustul şi toate celelalte crime grave comise împotriva evreilor, inclusiv de conaţionalii săi”). Au lansat diversiuni colaterale, invocînd originea etnică a soţiei sau fiului său (“Pentru noi toţi e totuşi evident că scriitorul Paul Goma nu este antisemit nu doar pentru că este soţ şi tată de evrei”). Au acuzat de cenzură Uniunea Scriitorilor, deşi unele reviste apărute sub egida acesteia reluau texte – de multe ori identice – ale făptaşului ori ale complicelui său Liviu Ioan Stoiciu (“Ne adresăm Uniunii Scriitorilor (…) considerînd că celor doi le-a fost încălcat – printr-un act de cenzură greu de justificat – dreptul cel mai natural al oricărui scriitor, acela de a-şi publica scrierile”). I-au ameninţat cu procesul la tribunal pe toţi cei care aveau alte opinii decît ale idolului lor.

Şi s-au strîns peste 200 de oameni care să-şi pună numele sub această contrafacere!

Anunțuri