Etichete

, , ,

La Assisi. Pe trotuarele şi străduţele înguste, unde cîteodată abia încape un singur om. Cînd trece o maşină minidimensionată sau o motoretă, pietonii intră prin curţi sau ganguri ca să-i facă loc. Nesfîrşite urcuşuri pe munte şi coborîşuri. Pante care-ţi taie răsuflarea. Zăduf ucigător.

Pe un trotuar de la periferie, în ceasul după-amiezii, o întreagă familie ieşise la umbră. Trei generaţii se etalau pe scaune şi şezlonguri, sporovăind fără grijă, blocînd cu dezinvoltură drumul pe care oricum nu prea trecea nimeni. M-am nimerit tocmai eu pe acolo. Îi priveam amuzat la culme, cu o figură visătoare, de bonomie şi simpatie. În timp ce îşi strîngeau sub ei picioarele alene pentru a-mi face loc să trec, văzîndu-mă că nu sînt deloc supărat de apariţia acelui obstacol, ba chiar le zîmbesc amical şi răbdător, o doamnă în vîrstă mi s-a adresat cu acea spontaneitate caracteristică:

– Signore, ma Lei è sacerdote, vero?

Uimit de această ipoteză, i-am răspuns imediat:

– No, mi dispiace. Sono insegnante.

Iar apoi, pentru a “atenua” eventuala decepţie:

– …ma è come un sacerdote.

Anunțuri