Etichete

, , ,

Alexandru Macedonski a fost un tip bizar, care a reuşit performanţa de-a fi antipatizat pe scară largă. Şi-a urmărit calea în viaţă, fără a fi excesiv de prudent să nu-i incomodeze pe cei din jur. Asta i-a atras o serie de neplăceri uşor de bănuit. Aşa se face că undeva pe la treizeci şi cinci de ani, în 1889, a redactat un muşcător testament protestatar. Din fericire pentru el, şi-a continuat viaţa încă vreo trei decenii. (Textul său a fost publicat şi comentat de Simona Cioculescu în România literară, nr. 47/dec. 2004, de unde-l preiau.)

“Ultime voinţe

Simţindu-mi moartea apropiată, pun sub paza lui Dumnezeu pe copiii mei prea iubiţi cu credinţa că el le va fi mai folositor de cît am putut să le fiu eu. Rog pe prea iubita mea consoartă să nu-i înveţe carte multă, ci să caute să-i îndemîneze la un meşteşug, ori-care ar fi el, spre a putea să-şi cîştige hrana zilnică în ori-ce ţară. Dela copiii mei prea iubiţi cer, cînd ei vor fi vîrstnici, să părăsească ţara unde am suferit şi să caute să-şi facă o patrie nouă. Regret că versurile mele le-am scris în româneşte, dar am fost născut şi crescut aici şi mi-am iubit ţara mai presus de mine. Nu cer distrugerea lor, pentru că va veni poate o zi, cînd modul cum am înţeles eu frumosul va fi folositor pentru înălţarea inimelor. Doresc României fericire, cu toate că m-a adăpat cu amar şi că a fost pentru mine o mamă cu adevărat vitregă.

Doresc ca corpul meu, sau dacă nu se va putea aceasta din cauze materiale, ca rămăşiţele mele, să fie ridicate mai tîrziu şi mormîntate afară din pămîntul românesc. Voiu să fiu mormîntat cu simplitate, dar dupe toate poruncile bisericei. Mor crezînd în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, vecinic reînnoită prin moarte. Cer ziarelor care m-au înjurat toată viaţa să nu mă laude dupe moarte. Nu voiesc la înmormîntarea mea să se priimească ca Ministerul Instrucţiunei publice să se reprezinte. Nu voiesc nici-o delegaţiune oficială, nici delegaţiuni de studenţi. Blestem, murind, pe regele şi pe coborîtorii lui neam-de-neam. Iert pe cei care mi-au făcut rău, dar plec dispreţuindu-i. Regret că n-am putut să fac mamei mele prea iubite şi alor mei o viaţă mai fericită. Nu voesc bani ministeriali pentru înmormîntarea mea. Rog pe Alexandru şi pe Nikita, îngerii mei prea slăviţi, să creadă că n-am murit şi că sufletul meu vecinic va veghia asupra lor şi le va insufla binele. Mulţumesc celor cari nu m-au lăsat să mor cu desăvîrşire de foame, căci au fost zile cînd nici eu, nici consoarta mea, nici copiii mei n-am mîncat pînă seara. Adio! copiii mei! Adio iubită mamă! Adio iubită şi virtuoasă tovarăşă a vieţei mele.”

Anunțuri