Etichete

, , , , ,

Nu ştiu cu ce fel de specialişti în opera poetului florentin s-au consultat cercetătorii organizaţiei „Gherush92” înainte de a-şi publica opiniile. Dar un punct obligatoriu de staţionare pentru ei ar fi fost, în subiectul pe care l-au abordat, lucrarea tipărită cu aproape un secol în urmă şi deja clasicizată a lui Miguel Asín Palacios, Dante e l’Islam. L’escatologia islamica nella Divina Commedia (1919). De-ar fi răsfoit această impresionantă contribuţie, care subliniază numeroasele confluenţe dintre capodopera dantescă şi lumea musulmană, criticii de azi şi-ar mai fi temperat impulsurile devastatoare.

Referindu-se la aceeaşi problemă a includerii celor două personalităţi, Mahomed şi Ali, în Infernul dantesc, autorul spaniol sublinia următoarele aspecte. “Dante îi situează în limb pe doi înţelepţi musulmani, Avicenna şi Averroe, şi îl plasează în infern pe întemeietorul religiei pe care aceştia au profesat-o, adică pe Mahomed. Dar şi acesta din urmă, profetul Islamului, nu e condamnat ca atare, ca vinovat de apostazie, ca întemeietor al unei adevărate religii sau al unei noi erezii, ci pur şi simplu ca semănător de schismă şi discordie, alături de alţi provocatori de nesemnificative sciziuni religioase sau civile care, ca Fra Dolcino, Pier da Medicina, Mosca de’ Lamberti şi Bertram de Born, abia dacă au lăsat urme în cronicile din Italia sau Franţa şi ale căror efecte nu pot fi comparate cu profunda răsturnare religioasă, socială şi politică pe care Islamul o reprezintă în istoria lumii, şi nici cu enormele daune pe care le-a produs Bisericii. Această uşurinţă şi indulgenţă în pedepsirea fondatorului Islamului este un simptom revelator al aceleiaşi simpatii faţă de cultura poporului musulman: pentru Dante, Mahomed nu e atît negatorul Sfintei Treimi şi al Reîncarnării, cît cuceritorul care a înfrînt prin violenţă legăturile de frăţie dintre oameni. Fireşte că un portret atît de binevoitor e foarte departe de realitatea istorică a lui Mahomed, care a fost ceva mai mult decît un cuceritor. (…) Există cel puţin o probă incontestabilă a faptului că nu i se pot atribui ignoranţei lui Dante sobrietatea şi laconismul din portretul lui Mahomed: şi anume faptul că ni-l prezintă pe întemeietorul Islamului împreună cu vărul şi ginerele său Ali, suferind în infern acelaşi supliciu destinat celor care au semănat schisme şi diviziuni între oameni. Astăzi e bine cunoscută, măcar printre persoanele mediu cultivate pe subiectul istoriei universale, semnificaţia lui Ali în viaţa Islamului: se ştie că, la moartea lui, onoarea de calif nu le-a revenit nici fiilor, nici descendenţilor săi; califii umayyazi şi abbasizi i-au persecutat peste tot: au fost astfel lipsiţi cu forţa de drepturile ereditare; dar foarte repede şi-au găsit apărători şi partizani care le-au revendicat prerogativele încălcate şi care, sub numele de şiiţi sau urmaşi ai lui Ali, au sfîrşit prin a domina în Persia, Siria, Berberia şi Egipt, între secolele al IX-lea şi al XII-lea din era noastră. Sciziunea produsă în sînul Islamului din cauza şiiţilor a fost aşadar o adevărată schismă cu caracter de erezie, anatemizată ca atare de restul musulmanilor ortodocşi, ce reprezentau majoritatea; istoria luptelor sîngeroase pe care această schismă le-a provocat, pînă în vremurile lui Saladin, justifică pe deplin plasarea lui Ali, cauză inconştientă a respectivei sciziuni, printre autorii de schisme din bolgia a noua a cercului al optulea al infernului. Însă ceea ce astăzi pare absolut firesc şi logic, istoricii creştini din secolul lui Dante nu puteau nici măcar să-şi închipuie; pentru ei chiar Mahomed era un mister, cu atît mai mult era astfel figura istorică a vărului său Ali. Nimeni, cu excepţia lui san Pedro Pascual, nu îl menţionează în vreo biografie a lui Mahomed. Aşa se explică de ce primii comentatori ai Divinei Comedii erau dezorientaţi, cînd încercau să explice cauza condamnării lui la acelaşi supliciu suferit de întemeietorul Islamului. Credem că deosebirea dintre ignoranţa aproape universală a scriitorilor creştini în privinţa lui Ali şi a rolului său în cadrul Islamismului, comparată cu exacta cunoaştere a subiectului pe care Dante o demonstrează în acest scurt episod infernal, valorează ca o probă incontestabilă a erudiţiei sale în privinţa lumii musulmane.

Mai mult decît atît: figura lui Ali este schiţată în trăsături sobre şi realiste, care nu se datorează nici invenţiei, nici vreunui capriciu al poetului florentin. Mahomed îi spune lui Dante: ‘dinanzi a me sen va piangendo Ali / fesso nel volto dal mento al ciuffetto’ (în faţa mea merge plîngînd Ali, despicat la chip de la bărbie la rădăcina părului). Această reprezentare este conformă cu adevărul istoric: toţi cronicarii musulmani, începînd de la contemporanii lui Ali, cad de acord în descrierea asasinării celui de-al patrulea calif folosind aceleaşi imagini: ucigaşul său, Ibn Mulgam, l-a atacat pe neaşteptate, pe cînd ieşea din casă pentru a merge la moschee, la rugăciunea din noaptea de vineri, în ziua a şaptesprezecea a lunii Ramadan a anului 40 de la Hegira, şi cu o singură lovitură i-a despicat craniul cu spada, sau, cum arată alţi istorici, l-a ucis tăindu-l cu sabia de la frunte în jos, cu o lovitură care i-a crăpat partea superioară a capului şi i-a pătruns în masa encefalică. Tragica scenă probabil că i-a impresionat pe primii musulmani într-un mod aşa de intens încît foarte repede s-au creat legendele, în care se punea pe buzele lui Mahomed sau chiar ale lui Ali lugubra profeţie a tristului sfîrşit ce-l aştepta. În asemenea legende era descrisă figura lui Ali muribund cu următoarele trăsături, identice acelora danteşti: ‘Ucigaşul tău – îi spunea Mahomed – îţi va da o lovitură aici – şi îi atingea capul – şi sîngele din rană ţi se va aduna aici – şi îi atingea barba’” (p. 382-385).

Anunțuri