Etichete

, , , ,

Avînd în vedere că atît emiţătorul medieval, cît şi receptorii din prezent se plasează pe coordonate filosofice apropiate, în premisele lor, dar ajung totuşi la concluzii radical diferite, trebuie să ne întoarcem privirile asupra mesajului. Să vedem ce anume şi cum e exprimat acolo, pentru a pricepe sursa radicalei incongruenţe.

În cîntul XXXIV din Infern protagonistul Dante, călăuzit de Virgiliu, atinge centrul Pămîntului, unde se află înţepenită căpetenia diavolilor răzvrătiţi contra lui Dumnezeu. Lucifer este un monstru înfiorător, cu un cap şi trei chipuri (analogie răsturnată a Sfintei Treimi). În cele trei guri ale sale îi devorează pe cei trei mari trădători ai omenirii: Iuda, Brutus şi Casius. Primul a fost neloial faţă de Isus, adică faţă de Biserică. Ceilalţi doi au fost neloiali faţă de Cezar, adică faţă de Imperiu. Trădătorii care au subminat pilonii autorităţilor publice ale Evului Mediu sînt pedepsiţi în modul cel mai groaznic. Dar specialiştii organizaţiei “Gherush92” lucrează prin decupaj şi răstălmăcire. Dintre cei trei damnaţi, plasaţi de Dante în similare ipostaze de tortură, ei extrag doar figura lui Iuda şi îi accentuează identitatea etnică, pentru a-şi strecura exegeza ofensivă. Iuda n-a fost pedepsit în Divina Comedie pentru că era evreu (tot evreu a fost şi Isus, cel trădat!), iar Dante Alighieri nu poate fi făcut responsabil de sensurile peiorative ale cuvîntului “iudeu” din dicţionarul De Mauro!

Aceeaşi situaţie şi în cîntul XXIII: nici o secundă nu e penalizată apartenenţa etnică a ipocriţilor din bolgia a şasea, ci tocmai nelegiuirea faptelor comise. Toţi păcătoşii, ascunşi sub mantale şi glugi grele de plumb, se tîrîie anevoios. Iar protagonistul Dante ajunge în dreptul unuia răstignit pe jos şi călcat în picioare la nesfîrşit de ceilalţi. Este preotul suprem Caiafa care, în zilele cînd Isus a fost arestat şi adus la judecată, s-a exprimat că e preferabil să fie ucis un om, pentru a se mîntui un popor. Acum Caiafa ispăşeşte, alături de socrul său, Ana, sfatul ipocrit “care a fost sămînţă păcătoasă pentru Iudei”:

115. “…mi disse: ‘Quel confitto che tu miri
consigliò i Farisei che convenia
porre un uom per lo popolo a’ martìri.
118. Attraversato è, nudo, ne la via,
come tu vedi, ed è mestier ch’el senta
qualunque passa, come pesa, pria.
121. E a tal modo il socero si stenta
in questa fossa, e li altri dal concilio
che fu per li Giudei mala sementa’.” (Inf. XXIII)

Nu “calomnierea poporului evreu” se recunoaşte în aceste scene – cum aberant conchid comentatorii “corecţi politic” –, ci pedepsirea exemplară a păcatelor individuale, ce-au tîrît în eroare o colectivitate.

Anunțuri