Etichete
Într-o scenă emblematică din cartea de succes a lui Romain Gary, Ai toată viaţa înainte, copilul Momo se uită mirat la fotografia din tinereţe a protectoarei sale, iar apoi o compară cu ceea ce vede în faţa ochilor. Una şi-aceeaşi persoană, şi totuşi ce îngrozitoare degradare, odată cu trecerea vremii! “Are o poză în care avea cinşpe ani, înainte de exterminările nemţilor, şi nu-ţi vine să crezi cînd o priveşti că din asta va ieşi într-o zi madam Roza. Şi era acelaşi lucru la celălalt capăt, era tare greu să ţi-o imaginezi pe madam Roza la cinşpe ani. N-aveau nici o legătură. Madam Roza la cinşpe ani avea un frumos păr roşcat şi un zîmbet de parcă o aşteptau o mulţime de lucuri grozave înaintea ei, în viaţă. Mă apuca durerea de burtă cînd o vedeam la cinşpe ani şi pe urmă acuma, în starea ei de lucruri. Viaţa a prelucrat-o, ce mai. Cîteodată mă pun în faţa unei oglinzi şi încerc să-mi imaginez cum voi arăta după ce-o să mă prelucreze viaţa, îmi trag gura-ntr-o parte cu degetele şi mă strîmb în toate felurile.”
Mi-am amintit de situaţia cu pricina într-un alt context, în timp ce citeam un text absolut scandalos, semnat de şeful revistei Acolada în nr. 3/2012. Faima de om integru a lui Gheorghe Grigurcu s-a consolidat mai cu seamă în primul deceniu de după revoluţia din 1989. În tinereţe supravieţuise anevoie, fără a plăti excesiv pe altarul dictaturii. Pentru a debuta şi-a se menţine în presa literară mai scăpase, e adevărat, cîte-o poezie despre glorioasa armată sovietică eliberatoare, ori ne-a explicat în versuri că “Mîna lui Lenin indică / Perpetuu viitorul…”. Însă perioada zenitului şi-a savurat-o în devălmăşia postdecembristă. Cacofonia urlată a cuvîntului necenzurat, tocmai recucerită, a fost sfidată de intervenţiile metronomice ale lui Grigurcu. Vocea lui placidă şi fermă relua, mereu şi mereu, imperativul judecăţii etice. Nu era suficient să admirăm marile nume ale literaturii române, era obligatoriu să le examinăm şi calităţile civice. Călare pe cai mari, criticul ne indica direcţia de urmat: “Funcţionează încă un aer – nu putem a-i spune decît pe nume, adică ipocrit – de menajare a unor nume sonore ale literelor noastre. Ca şi cum autorii în cauză ar putea fi mai buni scriitori, mai mari caractere, mai strălucitoare pilde de civism dacă ascundem ceea ce se ştie că a existat mai puţin demn în comportarea lor. Ca şi cum închizînd ochii în faţa răului, ne-am imagina că-l desfiinţăm întru gloria unei literaturi idealizate (în folosul cui?). E vechea politică a struţului. Or, practicînd-o, nu obţinem decît o tergiversare, o jalnică amînare a descoperirii adevărului inevitabil. Se produce un fals nu doar în actele istoriei literare, ci şi în mecanismul conştiinţei noastre, ce devine complice cu compromisul pe care se sileşte în van a-l escamota” (vezi, de pildă, vol. Amurgul idolilor, 1999, p. 165, dar exemple copioase în aceeaşi direcţie pot fi găsite în numeroase alte pagini).
Laszlo Alexandru 